Sa fiu cinstit, nici nu ma asteptam prea mult. Nici de la organizatori, deoarece banuiesc ca scrisoarea, imprimata cu multicele greseli ce semnaleaza ca a fost redactata in graba, a fost inspirata de presedintele Holender. Nici de la ministerul si ministrul Culturii, care par sa stea prost la capitolul comunicare, dat fiind ca daca arunci o privire pe site-ul institutiei guvernamentale, la rubrica TRANSPARENTA, constati ca e “in… constructie”. Presedintele tarii, cooptat judecator suprem atit de Festivalul “Micul Paris”, cit si de “Enescu”, e mai mult “jucator” decit meloman si deci are alte treburi mai importante…
Ramine fondul problemei, rezumat in interventia mustratoare a lui Ioan Holender fata de angajamentele ezitante ale ministrului Culturii, la conferinta de presa ce a inaugurat festivalul. Presedintele Holender se arata ferm convins – pe buna dreptate – ca Sala Palatului NU se poate transforma/ renova intr-o sala adevarata de concert si ca ar trebui sa fie construita una noua, adecvata si reprezentativa pentru o capitala europeana.
Milcul profund al tacerii in care s-au scufundat oficialitatile culturale romane, ca si fata de scandalul Festivalului “Micul Paris”, nu-si gaseste termeni de comparatie decit in tacerea “amplificata” a Salii Palatului din finalul Simfoniei a 9-a de Mahler, care a determinat o parte din public sa se ridice sa plece, crezind piesa incheiata. In compensatie, probabil – nu pot sa nu citez un prieten –, finalul a fost apoteotic nascind exclamatia voioasa: “Raportez incheierea cu succes a lucrarilor Festivalului «Enescu», cu o capodopera de mare profunzime – Bolero-ul lui Ravel – cu grandioasa Orchestre Nationale de France”. Evident, nu toti gindesc cu detasarea ironica a amicului meu, cum o arata diverse relatari-efuziune si felicitari reciproce imprastiate pe diverse bloguri.
Fiindca blogurile si Facebook-ul au dat anul acesta culoarea si informatia despre ce se petrece – mai mult sau mai putin superficiala, in nici un caz avind calitatile unei critici de intimpinare –, in locul cronicilor serioase si avizate. Mi-am adus aminte, in context, de cronicile mai vechi ale unui meloman “serios”, Sever Voinescu, absent acum de pe firmament. Pastrez undeva intr-un plic de documentatie pe hardisk gindurile lui cu ani lumina in urma – era prin 2007 – intitulate “Invatamintele Festivalului «Enescu»“ si unde exclama ca “e strigator la cer” ce se petrece.
“Avem nevoie de o sala de concert. Nu voi descrie conditiile acustice si logistice oribile ale Salii Palatului. Sala asta blestemata e reputata in toate mediile muzicale internationale pentru defectele ei congenitale. Aud ca se va darima in curind si va fi inlocuita cu o sala anume construita pentru muzica. Abia astept! In orice caz, saracia Bucurestiului in sali de concert este ingrozitoare. Cu exceptia meschinei Sali Radio, in Bucuresti nu s-a mai construit nici o sala anume pentru muzica…”
Evident, auzul l-a inselat, nu s-a darimat nimic… Doar casele vechi ale Bucurestiului. Iar de construit?… O spun cu naduf tinerii sau mai virstnicii si talentatii mei prieteni muzicieni de pe Facebook, reactionind copios la ineptiile unui alt tinar, critic britanic specialist in Enescu, ce dezvaluie printre rinduri ca ar fi rezistat ofertei de a fi “cumparat” de organizatori sa faca publicitate festivalului.
“Nu-ti fie teama si nu te ingrijora – ii raspundea un fan lui Evan Dickerson. Catedrala Neamului (problema fiind doar a tinutei, sutana sau smoching…) va rezolva toate aceste futile necazuri ale unei tari «a carei economii este confruntata cu timpuri grele» ssit care nu poate avea o alta prioritate mai mare decit sa cheltuie bani pe piscine olimpice construite in ferme si pe teleferice pe munti nebatuti; o sala de concert decenta este, evident, fara folos…” No comment, cum s-ar spune pe Euronews.
P.S.: Am ascultat, desigur, reactia la cald a ministrului Culturii, intervievat de TVR Cultural, dar imi este greu sa o iau in serios. Constructia unei noi sali de concert nu se aranjeaza printr-un telefon amical cu primarul Capitalei. Cum nu este vorba de o hala alimentara de vindut verdeturi, nici de o gara pentru trenurile celebritatilor muzicale, ci de exigente serioase arhitecturale si de ordin acustic, asteptam sa vedem o decizie a guvernului, un caiet de sarcini pus in fata arhitectilor si scoaterea proiectului la un concurs international. Pina atunci, vorba cintecului, “parole, parole…”.