Candye Kane insa are din plin, chiar din prea-plin, as indrazni sa zic, gindindu-ma la volumul corpului, la circumferinta pieptului, la trecutul personal. Impactul cu bluesul acestei cintarete de 46 de ani si cca. 150 kg nu poate fi insignifiant, nici la nivel auditiv, nici – mai e nevoie s-o spun? – la contactul vizual, scenic. Sa-i intelegem mesajul, fara bruiajul showbiz, o privire scurta pe biografia artistei e absolut necesara. Nascuta in Ventura, pe West Coast, acolo unde viseaza sa ajunga toti rockerii, Candye a dorit din copilarie sa aiba o cariera in film sau in muzica, pregatindu-se intens si luind lectii pentru asta. De obicei, astfel de ambitii se realizeaza cu pretul multor eforturi, conformisme, compromisuri, banalitati, promiscuitati, excese, concupiscente si tot tacimul prea bine stiut.
Candye Kane n-a fost o exceptie. La 17 ani avea un copil, la 19 ani un contract cu CBS/Epic pentru a fi promovata ca solista de… punk-rock! Contractul s-a anulat cind i-au descoperit trecutul de stripteuza, de parca punkul era expresia bunei cuviinte si-a conduitei bisericoase. Alta casatorie, alt copil, activitati in cadrul organizatiilor dedicate studierii si ameliorarii conditiei femeii in lumea contemporana, plus refuzul cu care o tratau “agentiile de talente”, au condus-o pe Candye la concluzia ca, daca vrea sa se exprime, musai sa-si impuna vointa, fara sa cedeze modei.
Demn de retinut, pentru iubitorii bluesului, dar mai ales pentru cei neincrezatori in forta lui (si, de ce nu, prin extensie, in forta artei!): exact in aceasta perioada incerta, Candye Kane incepe sa asculte cu folos discuri semnate Bessie Smith, Etta James, Big Mama Thornton, Big Maybelle si alte nume de calibru greu ale bluesului feminin. Preferinta pentru reprezentantele sexului frumos se corela cu activitatea in organizatiile sus-pomenite. Alegerea interpretelor de culoare, negrese 100% sau mulatre nefericite de conditia lor (precum Etta James), s-a impus ca singura valabila. In business-ul muzical, asa cum e in SUA, cam greu de gasit originalitate si valoare, in materie de blues, altundeva decit la populatia defavorizata, fie ca are sau nu pigmentul pielii colorat intr-o nuanta incriminata de-o istorie aberanta.
Odata gasita nisa de manifestare a talentului, izbutind sa-si exprime tensiunile existentiale in versuri credibile, Candye Kane a demarat urcusul catre statutul anticipat de formula “Bessie Smith a secolului XXI”. Presupun ca e o gaselnita tipica PR, dragalasa, dar exagerata. Nu mi se pare ca timbrul vocal si partitura sustinuta de Candye se compara cu ale celei numite. Ca idee de promovare si reper in lumea plina de “genii” pubere, ceea ce face (stafful lui) Candye Kane e normal.
Ascult de ceva timp ultimul album semnat Candye Kane – Sister Vagabond (2011, Delta Groove). Pe coperta figureaza, ca invitata si coautoare, chitarista Laura Chavez, careia nu-i aflu prea multe calitati, altele decit cele fizice. Culegerea de 13 piese, majoritatea semnate Kane-Chavez, nu se ridica la nivelul albumului Superhero, editat in 2009. Predomina un ecletism onorabil, genurile abordate par sa nu-i dea solistei nici ocazia unei interpretari de 5 stele, nici clasificarea intr-un gen anume.
In fond, Candye Kane merita ascultata, nu “inghesuita” intr-o definitie standard.