Sincer sa fiu, nu ma intereseaza in mod deosebit, atit timp cit dirijorul adulat la Bucuresti cu ocazia Festivalului “Enescu” nu a pus in scena la Opera Mariinski, pe care o conduce de atitia ani, Oedipe-ul nostru si nici nu are in repertoriul curent al orchestrei londoneze al carei sef este, simfoniile lui Enescu. Nu pot decit sa repet public ca interpretarea lui Enescu la Bucuresti de catre orchestre straine, doar ca o “proba obligatorie”, ca la un concurs de patinaj, mi se pare, simplu spus, o expresie de fariseism si un soi de practic inutila demonstratie de putere “patriotica” din partea organizatorilor festivalului. Cine si-ar imagina ca la festivalul muzical al lui Gergiev, acesta ar impune orchestrelor invitate sa-l cinte pe Ceaikovsky, ori ca prezenta unei orchestre la Primavara de la Praga ar fi conditionata de interpretarea mai putin cunoscutelor prime sase simfonii ale lui Dvorak?…
Dimpotriva, “proba impusa” de la Bucuresti s-a dovedit nu odata paguboasa, fie cu interpretari mediocre, ce vor ramine in istorie doar ca o fila de program de concert, fie prin eliminarea unor dirijori cu adevarat interesanti. Si ma gindesc direct acum la un exemplu precis, talentatul dirijor eston Paavo Järvi care, dupa o lunga perioada de directorat artistic al Orchestrei Simfonice din Cincinnati, conduce in prezent Orchestra Radio de la Frankfurt, cea de germana de camera de la Bremen si Orchestre de Paris.
Am stat de vorba cu el si am aflat ca este un cunoscator al muzicii enesciene, ca ar fi fost bucuros sa dirijeze prima simfonie si ca a incercat sa explice de ce nu o poate pregati in timpul cerut cu Orchestre de Paris. Din simplul motiv ca orchestra nu are in acest moment un sediu al ei si ca repetitiile se desfasoara in celebra sala Pleyel, inchiriata cu ora, cu program foarte strins de pregatire a repertoriului curent. La Bucuresti i s-a facut… “rabais”, sugerindu-i-se “marinimos” sa aleaga atunci o… Rapsodie. Enescu la kilogram, altfel spus; o idee pe care a declinat-o, pe buna dreptate!
Paavo Järvi, ale carui interpretari mahleriene si bruckneriene, de mare clasa, va indemn calduros sa le ascultati, este un interlocutor savuros, de o rara cultura si seriozitate, dublat de un om afabil si plin de umor. Iar discutia relativ lunga pe care am avut-o cu el la Alte Oper din Frankfurt, dupa o repetitie ce preceda un turneu cu orchestra sa si programe cu simfoniile a 9-a de Schubert si a 8-a de Bruckner, la Linz, Innsbruck, Viena si Praga, a fost, cuvintul nu poate exprima totul, o incintare.
Intrebindu-l despre relatia dintre muzica si politica, indeosebi in tarile noastre, mi-a raspuns cu seriozitate ca acesta este punctul de la care porneste si la care ajunge intotdeauna fiindca “vin dintr-o tara foarte mica a carei cultura este, in termeni relativi, practic inexistenta pentru scena mondiala. Bineinteles, ea exista si sintem mindri de ea, dar in situatia noastra nu putem decit sa relativizam importanta ei si a muzicii si felul in care se raporteaza la politica. Am parasit sEstoniat cu 30 de ani in urma, iar unul din motivele pentru care tatal meu sdirijorul Neeme Järvit a dorit sa plece a fost fiindca simtea ca poate face mai mult in afara pentru muzica estona si pentru posibila libertate in Estonia. Fiindca in Estonia nu se putea manifesta asa cum ar fi dorit, din cauza dominatiei sovietice, a unor reglementari ale timpului, din cauza presiunii politice…
A fi muzician si a fi implicat in politica este dificil oriunde. Nu este asa de usor nici in Occident, din cauza altor nuante, dar, in esenta, sintem toti supusi unui grad de dependenta, iar atunci cind esti director artistic al unei orchestre, depinzi de sponsori, de imaginea organizatiei si asa mai departe. O ilustreaza, de exemplu, marele scandal recent in care au fost antrenati cei citiva muzicieni din Orchestra Filarmonica din Londra care au semnat o scrisoare impotriva Orchestrei Filarmonice israeliene [pentru a i se interzice participarea la Festivalul Proms]. Nu ma pot pronunta direct si nici nu sprijin opinia lor, dar, pe de alta parte, cred ca a semna o scrisoare intr-o tara libera nu ar trebui sa conduca la pierderea slujbei.
In ce ma priveste, fiind un eston, ma vad foarte mult ca un ambasador al Estoniei si nu numai al culturii ei. Pentru mine este extrem de important ca atunci cind cineva scrie intr-un ziar sa mentioneze ca sint un dirijor eston, care dirijeaza muzica estona. Cuvintul eston trebuie sa domine, fiindca realitatea este ca tari si culturi mici, cum sint ale noastre, iau aer altfel doar cind se petrece ceva tragic, o catastrofa naturala sau o revolta politica. Iar foarte adesea pe timp de stabilitate, fara nici un eveniment senzational, Estonia apare absenta de pe scena mondiala. Realitatea este ca trebuie, mai mult ca oricind, sa cream si sa mentinem istoria si trecutul nostru prezente in atentie. Sint multi oameni care nu stiu ca existam, care apartin unei noi generatii, ce nu este la curent in mod necesar cu lucrurile teribile pe care le-am trait pina foarte recent, in timpul vietii noastre, ca parte a sistemului sovietic, de exemplu, sau despre politica nu tocmai curata pe care o exercita Rusia in raport cu statele invecinate ei…”.
Cu exceptia lui Celibidache, nu am auzit nici un sef de orchestra roman sa vorbeasca astfel… Sint, as spune, adevarurile unui dirijor, valabile, evident, si pentru lumea romaneasca. Va voi mai vorbi despre prietenul meu Paavo Järvi…