Cum sa cred intr-un Michael Keaton lipsit complet de
sex-appeal, dar rau (adica inrait de viata), flirtind cu o Amber Valleta
„trista” tot timpul, in vreme ce iubitul acesteia, coleg cu Keaton, se zbate sa
faca vinzari, botindu-si costumul in grimase intraductibile? Zau, jungla de
asfalt e si mai ingurgitabila intr-o abordare in care totul – de la scenariu la
scenografie si felul cum sint puse luminile – tradeaza o deplorabila saracie si
in care actorii par sa fi fost impinsi de la spate cu furcile.
Pe urma am mai vazut Refugiul/ Haven („ahh, te duci la filmul cu Orlando
Bloom??”), la care, la fel, am stat ca o toanta pina la sfirsit. Credeti ca
merita efortul pentru a vedea cum se rasucesc povestile de pe Insulele Cayman in
jurul fusului orar? Nu mi-am mai batut capul sa verific daca cele citeva povesti
(care sint si sociale, si de dragoste, si de actiune, fara sa fie nimic precis
pina la urma) se pupa bine si daca nu incalca logica. M-a deranjat ca e un film
cu fite, e filmat cu grija, dar e scris si regizat in dorul lelii. Personajele
n-au nici un fel de individualitate, iar actorii par extrem de insipizi. Bun,
l-am executat si pe asta.
Nasii/ Les Parrains e un film ca din anii ’70, facut cu mijloacele de azi. E
curatel ca aspect, dar nu cred ca mai pot duce o alta „noua” comedioara franceza
cu fosti hoti scosi de la naftalina pentru o ultima lovitura, batrinei rablagiti
cu plase ori vopsea-n cap, „old boys” care se tachineaza, se supara si se gidila
unii pe altii. Ar fi fost suficient sa ma uit mai atent la Gerard Lanvin (atit
de potrivit in Le gout des autres de Agnes Jaoui), ca sa imi spun ca nici macar
la misto nu mai am chef de eterni june-primi cu parul canit, posturi in unghiuri
si baticuri la git. Mi se par foarte tristi.
Actorii – cel mai mare atu al filmului lui Scorsese
La Cirtita/ The Departed a fost mai bine. Mi-au placut mult actorii. Matt
Damon si Leonardo Di Caprio, desi nu mi se par nici frumosi, nici carismatici,
au relativ rara capacitate de a fi una cu personajul. Nu dau impresia ca joaca.
(Dupa citeva zile l-am revazut pe Damon in Talentatul domn Ripley si m-a uimit
din nou cit de bine poate, uritel si etern puber cum pare, sa joace milimetric
intre plus si minus.) Despre Jack Nicholson ce sa mai zic? De data asta, despre
Nicholson tac. Mi-era teama ca mototoleste rolul mafiotului suprem intr-o ampla
autopastisare, dar el are de vreo doua ori niste recitaluri pline de tsukahare
si loopinguri. Actorii sint cel mai mare atu al filmului lui Scorsese, reluare
personalizata (sic) a marelui succes hong-konghez Afaceri infernale, care duce
insa lipsa de ritm si de suspans.
Am regretat pe urma, dar asta e, Tara Minunilor/ Tideland, desi mi-a placut
precedentul Fratii Grimm, iar de celelalte filme ale lui Terry Gilliam nu mai
amintesc. Tideland a fost ca un cosmar de care nu ma puteam totusi scutura,
pentru ca trebuia sa vad ce se intimpla pina la sfirsit. Daca filmul se
rasuceste si cloaca subconstienta devine un vis aerisit ori macar coerent sau
daca descopar un fir cit de mic de lumina in povestea macabra si perversa a
fetitei ai carei parinti mor si care e nevoita sa-si mobileze universul cu
capete de papusi, retardati si vrajitoare traumatizati in copilarie, in timp ce
pastreaza in living cadavrul tatalui care imprastie o duhoare aproape
perceptibila… Deci bubele, mucegaiul si noroiul mi s-au parut virite cu lopata
in aceasta poveste politically incorrect despre lumea copilariei. Si nu mai cer
nici mesaj, nici nimic.
Ultima sansa/ The Last
Time, de Michael Caleo, cu Michael Keaton, Brendan Fraser, Amber
Valetta.
Refugiul/ Haven, de Frank
E. Flowrs, cu Orlando Bloom, Bill Paxton, Stephen Dillane.
Nasii/ Les Parrains, de
Frederic Forestier, cu Gerard Lanvin, Gerard Darmon, Jacques Villeret.
Cirtita/ The Departed, de
Martin Scorsese, cu Leonardo Di Caprio, Matt Damon, Jack Nicholson, Mark
Wahlberg.
Tara Minunilor/ Tideland,
de Terry Gilliam, cu Jodelle Ferland, Jeff Bridges, Janet McTeer.