Pe citeva strazi cu ateliere de reparatii auto sau cladiri de caramida rosie ce erau poate depozite sau magazii, am putut vedea vitrinele discrete si minimale ale unor galerii deja celebre in lumea artei, de la Gagosian la Barbara Galdstone. Tot in aceeasi zona functiona si Dia Center for the Arts, centrul artistic aflat intr-o cladire cu mai multe etaje, unde puteai vedea expozitii de mare tinuta artistica, iar la parter puteai sa cumperi carti de arta si cataloage. Vechile spatii de birouri sau depozite au fost neutralizate prin transformarea lor in cuburi albe, cu pardoseli de ciment gri neutru, pereti albi si sisteme de iluminat discrete si fara a avea aspectul high-tech al celor pe care le intilnesti in muzeele consacrate.
Atunci, am putut vedea multe expozitii in care video-ul era o forma de arta prezenta. Imi amintesc de instalatiile cu monitoare ale lui Gary Hill, referindu-se la corp in relatie cu textul si vorbirea, precum si de proiectiile multi-ecran ale artistei de origine iraniana Shirin Neshat, care problematiza conditia femeii in lumea musulmana, in filme patetice de o simbolistica puternica. Unele galerii gazduiau artisti fotografi germani din renumita scoala a lui Bernd si Hilla Becher sau artisti americani ale caror lucrari le vedeam pentru prima oara. Pictura, obiectul sau sculptura erau mult mai putin prezente. Erau timpurile instalatiei si fotografiei…
Mitologiile personale ale artistilor s-au vindut mai usor
In aceasta toamna am revizitat Chelsea si am avut surpriza sa descopar o alta atmosfera, diferita de aceea de acum zece ani cind, in viziunea mea, arta care se vindea avea o dimensiune mai experimentala si mai putin comerciala. Acum, am constatat o „invazie” a picturii si sculpturii postmoderne, medii artistice istorice clasice cu mare succes si usurinta de a fi vindute. Mi-am reamintit de citiva artisti ai anilor ’80, precum Robert Longo sau Cindy Sherman, si de citatele lor culturale ironic subversive. Intotdeauna mitologiile personale ale artistilor s-au vindut mai usor decit adevarurile obiective despre lume rostite artistic… Dia Center for the Arts nu mai functioneaza pentru o perioada de timp, in schimb multe galerii comerciale au invadat zona, schimbindu-i oarecum profilul si atmosfera. Au aparut si citeva restaurante chic cu target pe cumparatorii de arta. Probabil ca in momentul in care eu scriu acest text, undeva in New York, intr-un loc putin cunoscut, niste artisti si niste galeristi excentrici sa fi fondat deja un alt centru care va influenta intr-un viitor apropiat dezvoltarile artei. La fel s-a intimplat in anii ’60 in cartierul Soho, unde galeristi precum Leo Castelli au fondat primele galerii care au vindut arta pop. Doua decenii mai tirziu, zona s-a imburghezit si a fost colonizata de magazine, restaurante scumpe si, bineinteles, de lumea modei si de supermodelele pe care le poti zari adesea pe strada.
Semnificativ, la galeria Gagosian din Chelsea am vazut o mare expozitie Andy Warhol, cu lucrari previzibile, pazite de gardieni, la fel ca in marile muzee. Atunci, m-am gindit la clasicizarea artei si la „transhumanta” artei noi…