Am renuntat, deci, la bunul, vechiul si butucanosul telefon cu comenzi simple si display monocrom, si-am intrat sluga la o jucarie cu tot atitea butoane cite mii de comenzi, aplicatii si facilitati are! Pe linga functia prima de telefon, la care ajung butonind mai abitir ca un pilot de formula 1, bagatela poate face fotografii (de 5 megapixeli, doar nu credeati ca mai putin!?), filmeaza AVI (la 320×240 numai, dar cu sunet stereo) (sic!), poate naviga pe internet, daca platesc abonament multimedia, cu posibilitatea (ca sa folosesc limbajul adecvat) de-a accesa Google, Facebook, Flickr si magazinul companiei fabricante, integreaza jocuri diverse (cu care n-am pierdut timpul, spre rusinea mea), are agenda cu voce, calculator, lanterna, reportofon, ceas cu alarma, cronometru, convertor universal etc. etc. Volan ii mai lipseste, ca sa fie tractor, ar fi zis Nenea, varul meu, a carui amintire nu incetez s-o evoc in situatii de genul telefonului cu multiple inutilitati functionale…
Desigur, ceea ce m-a atras la gadget si m-a determinat sa-i dedic un articol este capacitatea de-a reda MP3 si MP4. Playerul software nu-i cine stie ce, componentele hardware nu cred sa aiba specificatii de top, dar nu-s nici chinezarii asamblate pe vapor in largul coastelor mediteraneene. Fiindca refuz din principiu sa ascult muzica in calatorii, numai izolarea serviciului mi-ar oferi rasfat de meloman(iac). N-am obisnuinta. Noptile nu-mi sint agasate de zvircoliri ce se combat prin melopei cu valente soporifice. Pentru insomnii utilizez tratamentul cu lecturi din filosofi mistici. La ce bun si la ce sa folosesc playerul din telefon? Curiozitatea e o motivatie suficienta experimentului. Cu sau fara pocinog.
Am incarcat memoria suplimentara a jucariei cu ultima versiune Pink Floyd – The Wall (Immersion Edition, 2012) si-am purces la auditie. Difuzoarele terminalului, amplasate pe spatele cutiei, nu mi-au dat senzatia ca aud altceva decit zgomot, caruia creierul meu ii adauga melodicitatea binecuvintata, a capodoperei stiute pe de rost. Am depus aparatul pe birou, privind jalnic ecranul, ale carui 260.000 de culori afisau coperta discului. Tablia de placaj furniruit a capatat rezonanta, amplificind sunetul intr-un fel neasteptat. Ma uitam in jos, stind in picioare linga masa, si incercam sa ma dumiresc. Parca era ceva mai bine, dar tot nu rabdam tortura chipsetului. Insa, ca idee, sa auzi muzica din – sau dinspre – podea, pare interesant. Cu conditia ca acolo sa fie montate difuzoare, nu simulacre.
Apoi am testat castile din dotarea telefonului. Doua boabe de ebonita, prevazute cu un cauciuc sa se fixeze in canalul auditiv extern. Mi-au trebuit minute bune de migala sa le potrivesc, dar cind am reusit sa aud… N-am sa laud tehnologia, ci noua masterizare a discului, pentru care a meritat sa imprumut o pereche de casti adevarate!
Doar cu ele pe urechi m-am simtit… another brick in the wall.