Problema limbii unice au pus-o destui intelepti si n-au rezolvat-o. Ar fi absurd sa-mi propun eu astfel de treaba. Ciocnindu-ma insa de obstacol, a trebuit sa sed si, frecindu-mi piciorul, sa perpelesc nitel chestiunea. Pentru ca – e nevoie sa fac pe desteptul? – nu numai trecutul (mitic, mistic sau lingvistic) e fascinant, ci si viitorul. Ipoteza ca lumea sa vorbeasca o singura limba da fiori. Nationalistilor, de groaza; vizionarilor, de… dar va imaginati, desigur! Si n-am rezistat sa nu schitez tablouri frumos colorate, oarecum asemanatoare celor generate de Brian Eno cu instalatia sa multimedia (foto), recent (trans?)pusa in expozitie la Tokyo sau aiurea.
Iluzii n-am: succesul multinational de care s-a bucurat, in ultima suta de ani, muzica jazz, blues si mai cu seama pop-rock se datoreaza mijloacelor de comunicatie. De la discurile de gramofon la CD si DVD, prin radio si televiziune, distractia sonora a patruns in locuri unde asemenea intruziuni erau neavenite si deseori respinse cu brutalitate. (Mi-amintesc pasaje din Santier, jurnalul lui Eliade in India, unde – la 1930 – discurile de patefon erau la mare pretuire. Dar mi-amintesc si de bunicul meu – putin mai virstnic decit Eliade – care – la 1960 – dadea cu galena lui unchiu-meu de pamint, fiindca acela statea s-o repare, in loc sa munceasca pamintul ce-avea sa le fie luat la colectiv!…) Facilitatile mass-media electronice au permis raspindirea muzicii secolului XX. E un truism. Dar e un truism ce stabileste normalitatea fara de care am fi tentati sa atribuim fortelor obscure fapte oarecare. Daca astfel de banalitati ar fi repetate mai des si fara exaltarea neofitului care descopera apa calda, omenirea n-ar experimenta pe propria piele puterea distructiva inclusa in mijloacele ce-i inlesnesc existenta. De la efectul bitei la efectul de sera, e un purgatoriu de incercari (atomice?) sortite esecului. Sa fie asta pretul Paradisului?
Eu cred ca muzica a fost la inceput limba universala, cea daruita de El. Asa cum delfinii si balenele comunica prin sunete ce par ciudate, dar sint o muzica speciala, oamenii dinainte de turnul Babel se vor fi inteles prin sonuri (songs), nu prin cuvinte. (In romana, din son deriva sonat, adica nebun, alienat etc. Iar o vorba zice ca nebunii spun/ detin adevarul… Sa extind derivatiile din ideea asta? Hai c-as trece drept sonat!) (In engleza, song se leaga oare de son, adica fiu? Fiul Lui?)
Joaca pe clapele sensului filosofico-lingvistic nu-i genul meu de distractie. De altfel, nici nu stiu sa cint la pian. (La washboard ma mai descurc!) Nu pot sa ma prefac a nu observa ca muzica rock este un vehicul de unificare a idiomurilor, de stergere a nationalismelor ce-au dezbinat omenirea. Succesul obtinut in Japonia de trupe pop-rock engleze si americane a fost pus pe seama snobismului ori frondei juvenile. Japonia este insa un avanpost al progresului, nu doar electronic. (Morala zen, codul samurailor nu sint curiozitati etnografice!) Mai nou, rockul prinde bine in China, iar explozia Punjabi DJ de-acum doi-trei ani nu e o petarda, ci un semnal.
Specie unica, divers colorata, omenirea nu prea are de ales: ori isi unifica limbile, ori… Dar ma abtin sa fac scenarii apocaliptice, dupa ce-am pomenit de feericul Eno!