Fata de marile acte egotice – crearea si distrugerea lumii (The Tree of Life si Melancholia) –, fata de dramele pseudo-documentariste cu alura si naturalete de serial TV (Polisse/Ingerii pazitori) sau filme de gen cu montura lucrata, dar lipsite de originalitate (Drive/Cursa), cu ce putea sa impresioneze filmuletul lui Aki Kaurismäki juriul prezidat de impozantul Robert De Niro? Era, iaca, si el un film cu citeva personaje doar, o poveste simpla si un aer de basm contemporan cu oameni care fac fapte bune. Un basm neverosimil asadar (sic!), dar cum in film un om ajuta pe un altul fara sa dea impresia ca face ceva neobisnuit, nici filmul nu vrea sa iti dea cu un par in cap ca sa te faca sa-l observi. (Inca un semn ca nu e bine sa te iei dupa premii.) Cu titlul lui simplu, Le Havre e genul de mic film pe care il poti impacheta si purta in buzunarul de la piept, ca sa-ti tina cald la nevoie. (Ca si The Wrestler/Luptatorul). E, probabil, si unul dintre filmele cele mai umane pe care le-a facut finlandezul pina acum pentru ca totul, inclusiv umorul, e pus aici in slujba unui sentiment care azi nu mai e necesar in CV – bunatatea. Pina si personajele negative o au, cumva ascunsa intr-o mapa de carton pe care o deschid de-abia la sfirsit.
O emotie particulara
De fapt, nici nu iti prea vine sa scrii/ vorbesti despre Le Havre pentru ca are o delicatete greu de redat pe hirtie si decit sa o zgirii cu unghia, mai bine te abtii. Teatralitatea obisnuita a filmelor lui Kaurismäki, creata din decoruri, din felul personajelor de a-si spune replica si din austeritatea asumata a regiei, se incalzeste si capata un soi de transparenta. Pare un film facut in stare de gratie, cu o mare grija si in care umorul sec al regizorului e mai putin sec fata de cum il stiam, fiind si el irizat de o emotie atasata in permanenta la un soi de termostat. Niciodata emotia nu devine groasa, prea evidenta, nici o clipa bunele sentimente nu devin dulcege, enervante. Termostatul ar putea fi chiar aerul cool pe care filmele lui Kaurismäki il au intotdeauna, grija de a nu scoate sensibilitatea cu burta pe-afara, preferinta, in schimb, pentru un umor care numai la el e atit de casant.
Petrecuta intr-o zona saraca din orasul-port Le Havre, povestea in care un lustragiu (Andre Wilms) ajuta un copil (Quoc-Dung Nguyen) din Gabon sa plece spre Londra are toata simplitatea enuntului. Dar lustragiul are niste vecini de treaba – un bacan, o patroana de circiuma s.a. –, are o sotie pe nume Arletty (interpretata de actrita-fetis a regizorului, Kati Outinen), delicata si suferinda, un ciine umanizat – pe scurt, aceasta lume a eroului, desi mica, dobindeste prin ochii lui Kaurismäki aerul unei lumi exemplare, suficiente siesi.
Cui ii place Jacques Tati nu va ramine rece la Le Havre, caci si tandretea, si umorul lui Kaurismäki sint parca scaldate de privirea lui Tati. (Numai el mai putea sa numeasca un politist Monet.) Trimiterile spre cinematograful francez si Franta au, dupa cum se vede, si ele stil. Kaurismäki vede Franta prin ochii cuiva care o iubeste, dar care a descoperit-o prin cinema, Le Havre fiind in acelasi timp un film finlandez (dupa buletin), dar si unul frantuzesc (prin adaptarea stilului la traditia filmelor franceze de odinioara). Omagiul adus cinemaului francez si Frantei nu se reduce doar la Arletty, Monet si la locatie, dar si la cooptarea in distributie a lui Pierre Etaix (care a lucrat cu Jacques Tati), Jean-Pierre Leaud, Jean-Pierre Daroussin si a rockerului Little Bob (Roberto Piazza). Le Havre a picat la Cannes intimplator la pachet cu filmul fratilor Dardenne, Baiatul cu bicicleta/Le gamin au velo. In amindoua, personajele principale ajuta niste necunoscuti din pura solidaritate, fara sa astepte vreo recompensa sau vreun beneficiu. Dar in vreme ce la Dardenne-i povestea, oricit de solara, nu putea fi decupata din contextul ei social, la Kaurismäki sintem de la inceput si pina la sfirsit intr-un basm care s-ar putea intimpla si in ziua de azi, desi filmele lui par mereu cu un pas in urma modei/istoriei sau cu totul in afara lor. In prezentul etern al lui Kaurismäki, existentele mici sint exemplare. Oameni absolut obisnuiti pot face niste lucruri extraordinare de care nimeni sa nu stie, iar faptul ca Le Havre a trecut aproape neobservat o confirma. Intr-o lume in care tot mai multi oameni vor sa fie celebri, laudati, sa li se confirme unicitatea sau macar sa fie vizibili pe scara lor de bloc sau pe internet, acest film are aerul unui meteorit. Vazindu-l, poate lungul nasului se mai scurteaza.
Le Havre, de Aki Kaurismäki. Cu: Andre Wilms, Kati Outinen, Jean-Pierre Darroussin, Blondin Miguel, Elina Salo, Evelyne Didi, Jean-Pierre Leaud, Pierre Etaix, Roberto Piazza, Quoc-Dung Nguyen