Pentru ca azi dimineata, joi, 17 mai, de la ora 7, cind pe strada Veronica statea sa ploua si nu se-auzeau decit fosnete de pasari, am deschis cartea si mi-au dat lacrimile de la primele cuvinte, de la “inchipuie-ti” pina la “portocala” am citit cele 95 de pagini cu ochii vraiste, inotind de la un poem la altul intr-o “tristete lactee”, cu inima tandari asa cum e inima vrajitoarei Eva Green, cind si-o scoate din piept si i-o da lui Johnny Depp, in ultimul film al lui Burton, respirind cu zgomot, ca sa verific ca inca mai sint acolo, recitind “hai sa ne facem bratari din furtunasele roz/ sa coloram cu putin ruj/ hematoamele de pe git” pina cind hematoamele dispar si-n locul lor apar toate fotografiile din copilarie, cu mine si mama tinindu-ne de mina la un bilci de Craciun, prin ‘88, lacrimile fac un pastel albastrui pe hirtie, “mai ai grija de mine/ putin”, ma uit in camera de spital de undeva de sus, dintr-un colt de tavan, acolo unde te urci cind jos, pe masa, stai intins la operatie si nu mai poti sa spui nimic in afara de “scuzati-ma ca rid, e de la anestezie”, ma uit la fiul a carui mama dispare dupa cearsafuri si n-o sa se mai intoarca niciodata, la fiul care ia lumea de la capat, coase la loc amintirile si viata, iar scrisul lui insoteste durerea si se transforma in poezie care nu mai are nici o treaba cu literatura, poezie vie si ascutita, si de la atita blindete ma sperii si mai tare, eu, ca toti “cei din afara suferintei”, cu risul meu care se-aude si el in tot blocul, dar asta numai si numai pentru ca n-a trecut prin asa ceva, inca nu stie ca “in echilibrul precar al lumii/ unul dintre noi/ oricum va muri/ inaintea celuilalt”, ce ramine la final e “mingiiere si spaima”, impresia ca am citit, cum a spus Ana, cea mai dureros de frumoasa carte, una din specia foarte rara a cartilor care te pregatesc tiptil pentru ce-i mai rau.