A reaparut, in forma lui atit de speciala, la investirea Guvernului. Cu unii ministri, Traian Basescu a dat mina relativ relaxat. Cu altii, mai exact cu Andrei Marga, s-a incruntat. Au fost insa citiva insotiti de acel zimbet. Dispretuitor, superior, atoatestiutor. “Vai de capul vostru! Na-ti-o buna ca ti-am dres-o, v-ati facut si ministri! “ Sau cam pe-acolo. Sigur l-ati observat.
La fel cum l-ati mai remarcat prin diverse aparitii publice, cind era intrebat de Guvernul Ponta. La fel cum nu pot sa cred ca v-a scapat la recenta intilnire a presedintelui si a ministrului de Externe cu romanii americani, dinaintea summitului NATO de la Chicago. Sa lasam deoparte sublinierea otarita, inutila si vanitoasa cu privire la cine e “seful diplomatiei romane” si sa ne oprim la zimbet. Inainte de a se indrepta spre un copil din public, diversiune tocmai buna pentru ochii presei, Traian Basescu l-a “onorat” secunde bune pe Andrei Marga cu dispretul sau marinaresco-smecheresc, camuflat in expresia aceea amuzata.
Si-acum: vi se pare ca dau prea mare importanta unui zimbet, fie el si atit de prezidential? Poate. Lasati-ma insa sa cred ca merita. Mai intii, pentru ca nu l-am mai vazut pina acum la Traian Basescu, cel putin nu de cind ocupa scaunul de presedinte. Ar mai fi avut ocazia, pe vremea cind trebuia sa lupte pentru propasirea intereselor proprii impotriva lui Calin Popescu-Tariceanu. Insa pe-atunci lupta se dadea la baioneta, nu era vremea zimbetelor ironice. Era nu doar o batalie pentru prezent, ci si pentru viitor. Si, mai important decit orice, la vremea respectiva presedintele nu se vedea nevoit sa se ascunda dupa un zimbet: pe-atunci, era asa cum il stiam cu totii, un om al vorbelor rastite si al hohotelor, nu al surisurilor dispretuitoare si cu sens. Pe-atunci, sensul il faceau atacurile, uneori grobiene, asupra celorlalti. Si iata-l acum pe acelasi Traian Basescu redus la un zimbet.
Caci aici era cazul sa ajungem, pregatindu-ne de concluzia textului de fata. Rictusul amuzat de pe fata presedintelui e demn de analizat pentru ca incepe sa ne spuna tot mai multe. Acest zimbet reprezinta toata “forta ofensiva” a presedintelui in momentul de fata. Si reprezinta totodata un fel de a recunoaste, cel putin la nivelul subconstientului, ca, macar pe moment, a fost invins – nu precum odinioara Emil Constantinescu, caci pe Traian Basescu nu l-ar lasa nicicind vanitatea sa-si admita infringerea. Insa un om redus la un zimbet, incapabil sa mai spuna ceva de teama ca vorbele i-ar putea fi transformate in motiv de suspendare, mai poate fi considerat in vreun fel cistigator? Traian Basescu tace si zimbeste ironic. Zimbeste ironic si tace. E asta atitudinea unui om care mai pastreaza asi in mineca?
Scriu acest text pentru a-mi marca prin el propria surpriza. Eram convins, dupa tot comportamentul de pina acum al presedintelui, ca aceasta coabitare pe care se vede obligat s-o inghita nu-l va schimba in mod categoric. Ma asteptam, si recunosc ca inca ma mai astept, ca firea lui Traian Basescu, cea care, pina la urma, l-a ajutat sa cistige toate bataliile politice de pina acum, sa triumfe si acum asupra “strategiei politice”. Cu atit mai mult cu cit actuala strategie (una de tipul: “Sa-i lasam sa fiarba in suc propriu pina la alegeri”), chiar daca buna, presupune si o doza de lasitate de care omul Basescu nu se aratase niciodata capabil. Cu atit mai mult cu cit atacurile lui Victor Ponta si, mai ales, Crin Antonescu n-au contenit dupa ce U.S.L.-ul a format Guvernul. Si totusi, Traian Basescu zimbeste si tace. Tace si zimbeste.
Pina la alegeri mai este jumatate de an. Jocul politic, cel care presedintelui ii place atit de mult, se anunta insa mult mai spectaculos decit ne-am inchipuit. Pentru ca de-acum nu vom avea doar posibilitatea de a urmari cum rezista Guvernul in perioada asta, ci merita sa ne indreptam curiozitatea si pe coordonata rezistentei prezidentiale. Caci, in mod cert, zimbetul acesta, dispretuitor, superior, ascunde astazi o deruta. Dar ascunde in el si ideea de revansa. Nu cred insa ca Traian Basescu va putea suporta trecerea unei intregi jumatati de an pentru o revansa oricum iluzorie. Asa incit, intr-o epoca in care se pariaza pe orice, de la rezistenta unui mariaj la culoarea jambierelor unui fotbalist, ce ne-ar opri sa pariem pe momentul in care un zimbet prezidential nu va mai putea fi tinut in friu?