Autorii au retinut 14 texte din relativ numeroasele interviuri si conversatii ale lui Celibidache in limba franceza si germana, aparute in diverse volume si publicatii astazi mai greu de reunit pentru cercetator. Textele nu sint prezentate, cum ar fi fost firesc, in ordinea cronologica a aparitiei lor. Editorii au preferat gruparea lor intr-o “prezentare tematica, altfel spus pedagogica, pentru a permite cititorului sa-si croiasca un drum in aceasta gindire, care este in acelasi timp foarte simpla, in masura in care face apel la o experienta pe care oricine o poate trai, si, in acelasi timp, articulata in mod foarte savant”.
Rezultatul acestei optiuni conduce la un prim grupaj ce poate parea disproportionat de mare, cu noua texte, intitulat Fenomenologia muzicii. Urmeaza alte doua parti, mai scurte: In jurul lui Furtwängler si Muzica si meditatie. Pentru evolutia dirijorului este interesant de observat ca un prim text, despre meditatia budista, dateaza din 1962, doua dintre conversatii sint din 1974 si 1976, majoritatea celorlalte fiind din anii ‘80.
Demersul denumit de Celibidache fenomenologic ajunge veritabil in atentia presei si criticii muzicale la mijlocul anilor 1980. In 1985, maestrul dadea, de altfel, singura conferinta publica pe aceasta tema la Universitatea Ludwig-Maximilians din Munchen, la care a venit, o spune chiar el, cu un text scris. Un text ce nu pare sa se fi pastrat, deoarece autorii volumului prezinta doar o transcriere, remaniata de ei de mai multe ori intre 2001 si 2008, pe baza inregistrarilor private pe banda de magnetofon facute cu ocazia conferintei.
Este si una din putinele ocazii in care Sergiu Celibidache dezvaluie sursele meditatiilor sale, numindu-l pe Nicolai Hartmann, filosoful german nascut la Riga (1882-1950) care “a incercat sa faca din aceasta disciplina sfenomenologiat o stiinta”. Hartmann ar fi fost cel care a propus doua din directiile de cercetare pe care s-au axat reflectiile dirijorului: “obiectivarea sunetului” si “studiul multiplelor modalitati prin care sunetul actioneaza de maniera univoca asupra constiintei umane”.
Ca intotdeauna, Celibidache isi joaca, la sfirsitul acestei conferinte, spiritul contradictoriu si provocator, intrebindu-si retoric ascultatorii: “Ajunge omul mai usor la muzica adevarata gratie fenomenologiei? Nu!”. Dar, sustine ginditorul, “daca el a ajuns la muzica, daca a ramas fidel propriei naturi divine, fenomenologia a fost si ea implicata”.
Cu acelasi prilej, Celibidache facea una din marturisirile rare de ordin biografic: “Am aflat de existenta [fenomenologiei] cu ani inainte de 1945 si cred ca, paralel cu interesul filosofic pentru acest nou stil de gindire ce defriseaza cai noi, m-a stimulat mult gustul pentru fructul interzis, care garanta in epoca un loc sigur in inchisoare”.
Evident, noul volum aparut in Franta trebuie citit pentru a intelege evolutia spirituala a dirijorului, teoriile sale, cit si fundalul paradoxurilor, adesea discutabile, pe care avea placerea sa le lanseze sfidindu-i pe toti si totul. Doua dintre ele sint, poate, cele mai ilustrative din intreaga carte: “Gratie fenomenologiei, se poate constata ca el [Toscanini] era un mare dirijor, dar ca muzician nu valora nici doua parale” si “Furtwängler nu era un bun dirijor, dar era un muzician de geniu”.
Ce s-ar mai putea spune in acest spatiu limitat? Poate doar sa citez din emotionanta evocare scrisa de violonista Ida Haendel ca prefata: “A fost, deci, Sergiu Celibidache «cel mai mare muzician» pe care l-am intilnit? Poate. In orice caz, el ramine exemplul luminos al unui maestru unic, desavirsit, disparut pentru totdeauna, de o clasa cum lumea nu a cunoscut-o vreodata”.
*Sergiu Celibidache, La musique n’est rien. Textes et entretiens pour une phenomenologie de la musique. Reunis et traduits de l’allemand par Hadrien France-Lanord et Patrick Lang. Preface par Ida Haendel. Actes Sud, 2012, 334 P.