Dupa care a inceput sa vada din ce in ce mai multe lucruri triste pe strada: un iepure (de plus) intr-o valiza veche rezemata de un zid, o soseta alba pe care scrie USA, pierduta printre frunze ingalbenite. Le fotografia si i le trimitea lui Sloane, si toate lucrurile astea triste (“Un lucru trist de pe strada ar trebui sa te faca sa zimbesti si sa te incrunti in acelasi timp. Ar trebui sa-ti sfisie fata”, spune Sloane) au devenit mijloace de comunicare ideale pentru doi oameni care se vedeau prea rar. Greg a invatat-o pe Sloane sa se uite mai mult in jos (“lucrurile triste nu prea stau agatate in aer sau prin copaci”) si sa priceapa ca “nu exista vreo limita pentru posibilitatile de tristete ale strazilor noastre”.
Asa ca s-au hotarit sa faca un site (http://sadstuffonthestreet.com), unde sa adune lucrurile triste gasite de ei si de altii: 47 de pagini pline de fotografii, citeva reguli (Cum stim ca un lucru e trist?) si descrierea procesului prin care un lucru devine trist. Sa luam de pilda un sertar dintr-un dulap. Daca e intr-o casa si foloseste la ceva, n-are de ce sa fie trist. Dar daca e aruncat pe strada si, din intimplare, cineva trece si-arunca in el o banana inceputa, pe jumatate putrezita, sertarul devine “really fucking sad” si-ti vine sa vrei sa-l salvezi, sa-l ingrijesti, sa-i dai un ceai cald, sa-l tii de mina in timp ce-l asculti cum iti povesteste despre vacanta la Paris de-acum 50 de ani. In loc de asta, ii faci o poza si le-o trimiti lui Greg si Sloane.
Site-ul lor e o enciclopedie vizuala a lucrurilor triste de pe strazile din Paris, Londra, New York, Chicago, Sankt-Petersburg si de-abia astept sa le trimit si eu o fotografie din Bucuresti, cu unul dintre lucrurile mele triste pe care le-am vazut de-atitea ori pe strada si-as fi vrut sa le arat cuiva, dar n-am avut cui. Nimanui nu-i mai pasa de o umbrela rupta, sprijinita de-o bordura, cu spitele desfacute si pinza atit de trista.