Spuneam usor de ascultat fiindca „Original Masters” este o colectie accesibila ca pret. Altfel, inregistrari ale pianistelor amintite au fost mereu reeditate de case de discuri in tiraje reduse, destinate in primul rind colectionarilor, cum este cazul cu Arbiter, in Statele Unite, sau cu merituoasa Tahra din Franta. Pe de alta parte, desi inregistrari razlete ale lui Monique Haas au mai aparut pe CD sub diverse marci, pianista fiind aleasa chiar de Deutsche Grammophon, acum citiva ani, sa ilustreze anul 1948, in colectia jubiliara ce a marcat centenarul marii companii, numele ei a revenit pe buzele melomanilor anul trecut, cind la Paris casa Tahra a pus pe piata un disc mai mult decit notabil cu inedite. Intre inregistrarile din anii ’50, culese din arhivele radioului bavarez, de la Munchen, se afla si o piesa, Toccata pentru pian si orchestra, a sotului pianistei, compozitorul de origine romana Marcel Mihalovici. Editorii casei pariziene au avut atunci si ideea excelenta de a-i cere unui tinar cercetator, Frederic Gaussin, sa revada parcursul artistic al lui Monique Haas.
Lazare-Levy spunea despre eleva sa, nascuta in 1909 si care intrase in clasa lui de la Conservatorul din Paris in septembrie 1923, ca la pian era „asemenea Clarei Haskil, cinta adica din instinct, cu un soi de farmec muzical cu totul simplu, direct, atit de echilibrat incit parea ca nu ar fi avut nevoie sa exerseze”1. La maturitate, Monique Haas afirma ca nu ar exersa decit trei-patru ore pe zi, timpul necesar pentru a-si mentine conditia, dar insuficient pentru a progresa, caz in care ar fi trebuit, nota ea, sa lucreze opt ore, asemenea lui Richter… La incheierea studiilor oficiale, dupa ce a obtinut premiul intii in iulie 1927 cu Fantezia de Chopin, a continuat sa se perfectioneze lucrind cu profesorul ei, apoi cu Rudolf Serkin si, cum povesteste Marcel Mihalovici in mai multe interviuri, cu George Enescu2.
Dupa debutul in 1927 in sala Errard, Poulenc si Robert Casadesus aveau sa o introduca in saloanele pariziene, numele ei fiind amintit, alaturi de al lui Mihalovici, in cel tinut de Alice Halphen, vaduva unui compozitor, elev al lui Massenet. Casatoria, urmata de ani fericiti de intelegere si creatie impartasita, cum isi amintea Marcel Mihalovici, o introducea in anii interbelici in cercul muzicienilor romani din strainatate (Stan Golestan, Ionel Perlea, Filip Lazar, Enescu, Jora, Clara Haskil si Dinu Lipatti), precum si in acela multicultural al societatii muzicale Triton. De aici si inclinarea ei spre repertoriul contemporan, pina la izbucnirea celui de-al doilea razboi mondial Monique Haas participind la creatiile in premiera ale triourilor cu pian de Haciaturian si Edouard Staempfli, cintind lucrari de Roussel, Martinu, Jolivet, Alban Berg si Webern sau partea de pian la premiera Nuntii lui Igor Stravinsky, in 1935, sub bagheta lui Hermann Scherchen. In 1938, Monique Haas interpreta, in prima auditie in Franta, piese de Egon Wellesz, Joseph Marx si Muller-Hermann, iar intr-un ultim concert parizian, in martie 1941, inaintea interdictiei de a mai cinta impusa artistilor de origine evreiasca, asigura premiera Partitei pentru doua piane de Arthur Honneger.
Ulterior, asemenea Clarei Haskil si altor numerosi muzicieni, era silita sa se refugieze si sa se ascunda in sudul Frantei. Impreuna cu Mihalovici, in 1942, se alatura Comitetului Frontului National al Muzicienilor, grupare a rezistentei fata de regimul colaborationist de la Vichy. Membrii acestui grup din care au facut parte, intre altii, dirijorii Charles Munch, Roger Desormiere, Manuel Rosenthal, compozitorii Georges Auric si Henri Dutilleux si soprana Irene Joachim au continuat sa fie in relatii si dupa razboi, intr-un cerc amical cu simpatii vadite de stinga. Imediat dupa incheierea ostilitatilor, ei aveau sa fie initiatorii unei serii de concerte ce relansau compozitorii interzisi de nazisti ai scolii vieneze si compozitorii contemporani francezi. In februarie 1945, la un festival Stravinsky, Monique Haas cinta Capriccio-ul pentru pian si apoi din nou Nunta compozitorului.
Afinitatile de stinga, alaturi de pianismul ei desavirsit, aveau sa explice si primirea deosebita care i se facea in estul Europei, inclusiv in Romania anilor ’50. Citesc ca ar fi inregistrat atunci, cu Ion Voicu, sonatele de vioara de Prokofiev si Milhaud si ma intreb cum vor fi sunind ele, ori daca nu ar merita sa fie reeditate la Bucuresti.
Cariera pe disc a lui Monique Haas a inceput practic la Londra, in 1946, cind a inregistrat pentru Decca, impreuna cu Maurice Gendron, cea de-a doua sonata de violoncel de Faure. Din 1948 avea sa inceapa o colaborare fructuoasa cu Deutsche Grammophon, care a durat peste doua decenii. O atesta convingator setul celor opt discuri compact aparute acum in colectia „Original Masters”, incluzind inregistrari inedite Debussy din 1949 si cele 12 studii pentru care a obtinut Marele Premiu al Discului in 1951, piesa ei far, Capriccio pentru pian de Stravinsky, concertele de Ravel, Schumann, Mozart No. 23 si Bartok No. 3. De un interes cu totul aparte este ultimul disc al setului, cu doua dintre lucrarile lui Marcel Mihalovici, compuse in refugiu, la Cannes, in 1940/ 1941, Ricercari op. 46 Variatiuni libere pentru pian, dedicate lui Monique Haas, si a doua Sonata pentru vioara si pian op. 45, dedicata lui Bohuslav Martinu si avindu-l la vioara pe Max Rostal, elevul si asistentul lui Carl Flesch.
1. Cf. F. Gaussin, Monique Haas ou l’air du temps, text introductiv la discul Tahra TAH 567.
2. Marcel Mihalovici, Amintiri despre Enescu, Brancusi si alti prieteni, editie de Valeriu Ripeanu, Editura Eminescu, Bucuresti, 1987, unde este reluat si un prim interviu acordat Despinei Peticel si republicat de aceasta in volumul ei Muzicienii nostri se destainuie, I, Editura Muzicala, Bucuresti, 1990.