Totul a inceput luni, cind in autobuzul 300 am vazut o doamna la vreo 50 de ani, genul care-ar fi putut fi foarte bine profesoara de fizica (dar poate nu e), calatorind regulamentar, cu un unicorn albastru gonflabil in mina stinga. In primul rind, nici macar nu stiam ca se pot gasi unicorni la noi in tara – daca afla cineva unde se fabrica, sa-mi spuna, pentru ca vreau mai multi. In al doilea rind, orice saptamina care-ncepe cu un unicorn e o saptamina buna. Luni seara, mergeam pe Aviatorilor si purtam papion, eu, care n-am avut niciodata asemenea obiceiuri spilcuite. Papionul era corai, Aleea Alexandru era plina de sute de oameni cu papioane care protestau impotriva OUG nr.27/2012, Institutul Cultural Roman era, si inca mai e, o institutie care trebuie aparata. Dupa protestul din fata ICR, cind trecuse cu putin de miezul noptii si terasa de la MTR se mai golise de lume, am avut brusc un moment in care lucrurile au devenit limpezi, ca si cum as fi primit inside information despre tristetea resemnata care sta in miezul lumii, despre disperarea si singuratatea oamenilor, despre fara speranta.
Marti dimineata revenisem la gindurile mele bune dintotdeauna, la cafea si la cel mai nou album Smashing Pumpkins. De miercuri nu-mi mai amintesc mare lucru, dar e probabil vina mea si nu vina zilei de miercuri. Si ajungem la joi. Cind am umblat ore intregi printr-o librarie cu cite un balon (verde, cu heliu) agatat de bretelele rochiei. Cit pe ce sa creada lumea ca sint o fata cu urechi imense de iepure, cit pe ce sa fac doi pasi si hop, al treilea sa fie in aer. Dar cel mai extraordinar lucru se-ntimpla chiar acum, vineri, 22 iunie, la 5 dimineata. E de la sine inteles ca nu pot sufla o vorba. Doar “multumesc”.