Intre aparitiile editoriale ale acestui an aniversar, cea mai interesanta mi se pare de departe studiul cercetatoarei Ioana Raluca Voicu-Arnautoiu, intitulat (nu foarte fericit) Sergiu Celibidache privit prin Cortina de fier, o carte aparuta cu sprijinul oferit de Ratiu Family Charitable Foundation de la Londra.
Ceea ce a avut autoarea cartii la dispozitie ca documentatie la CNSAS au fost, in esenta – conform surselor citate –, doua dosare microfilmate, provenite din arhivele Serviciului de Informatii Externe (S.I.E.). Primul dosar de urmarire “individuala” a fost deschis la 14 iulie 1955, iar aproape trei ani mai tirziu, in aprilie 1958, devenise atit de “neincapator”, incit se lua hotarirea, inregistrata birocratic, de deschidere a unui al doilea dosar. Iar lui Sergiu Celibidache i s-a acordat numele de cod “Kolb”.
Dar dirijorul fusese supravegheat si anterior anului 1955, cind responsabilitatea urmaririi sale a fost “predata” (nimic “nedumeritor” in denumirea raportului de sinteza citat de Voicu-Arnautoiu; p. 17), se pare, Serviciului de Informatii Externe. Celibidache fusese “in studiu” inca din 1951, cind de el se ocupa atit Serviciul al II-lea sde Contraspionajt, Biroul Germania, cit si “Directia Generala a Securitatii Statului a Regiunii Bacau”!
Pentru istoric si credibilitatea cercetarii sale este poate regretabil ca Ioana Raluca Voicu-Arnautoiu nu da o imagine mai precisa a opisului dosarelor, numarului de documente pe care le contin, emitentilor si, in ultima instanta, nu analizeaza consecvent consistenta acestor documente (dactilograme, scrisori olografe etc.). Pe de alta parte, este regretabil ca nu inventariaza in mod sistematic colaboratorii Securitatii, atit din tara, cit si din strainatate. Pentru a nu mai vorbi despre ratiunile angajarii lor intr-o activitate, in principiu, infama.
Fiindca exista o deosebire sensibila intre informatori ca tenorul roman de succes in Occident, Petre Munteanu (1916-1988; nume de cod “Leonardo”), un apropiat al lui Celibidache din anii de conservator de la Berlin si un colaborator permanent in concertele sale din Italia, si o cintareata incepatoare stabilita in Germania, “Corina”, ale carei rapoarte incep, se pare, in octombrie 1953, deci inaintea deschiderii dosarului “individual”.
Dupa cum deosebiri – si, cu siguranta, ratiuni diferite de colaborare ce ar fi meritat analizate – au existat si intre personalitati cunoscute ale lumii intelectuale, cum au fost criticul de arta Petru Comarnescu (“agentul «Anton»“), respectatul muzicolog Alfred Hoffman (1929-1995; identificat in 1965 ca agent al Directiei a III-a [fosta Directie a II-a de Contraspionaj], cu numele de cod “Petrescu”; p. 57) sau Ion Dacian, directorul Teatrului de Opereta, si diverse alte “surse”, sa le spunem colaboratori de mina a doua, racolati din cercul de prieteni ai lui Celibidache, cum au fost “inginerul Pavelescu”, amatorul de bridge “Craciun Nicolae”, “Radu Tudor”, agentul “Sfetcu Emanuel” s.a.m.d.
O alta categorie de informatori-colaboratori, dupa toate indiciile supusi presiunii si santajati pentru evenimente biografice din trecutul lor, au constituit-o rudele apropiate ale lui Sergiu Celibidache, sora sa Magdalena si fratele sau Radu. Daca in cazul Magdalenei documentele vorbesc despre o tentativa in vederea “racolarii/recrutarii” decise de Directia I in iunie 1955, in cazul lui Radu Celibidache, “luat in studiu in 1961” si “recrutat pe baza de sentimente patriotice ca informator” la 26 ianuarie 1965, lucrurile sint mai clare. Rapoartele sale, sub numele de cod “Radulescu” (poate si “Cristescu”?; v. pag. 61), erau apreciate justificativ de ofiterii Securitatii drept partial “utile”, dar au fost, in mod evident, “inutile”, fara informatiile cautate de Securitate, din moment ce in noiembrie 1973 s-au propus “abandonarea informatorului” si “clasarea dosarului personal”.
Despre Celibidache nu ni se spune daca si cind i-au fost inchise toate dosarele. Unul din ele, cel deschis de Directia I, cu numarul 269, a fost inchis si predat la arhiva in 1958, pe motiv ca la acea data era “lipsit de posibilitati informative” si ca nu avea “legaturi cu virfurile emigratiei reactionare”. Dar urmarirea a continuat in mod evident si este pacat ca autoarea nu spune nimic de eventualele rapoarte mai tirzii despre “dragostea” constanta pe care i-au purtat-o dirijorii Filarmonicii bucurestene in anii ‘60-’80, ei insisi in relatii cu Securitatea, cum apar Mircea Basarab si Mihai Brediceanu.
Cert este ca in marginea unui raport din 1968, in atentia Serviciului 3”, un Lt. maj. al Securitatii nota ca are informatii de la Mircea Basarab si facea o observatie pe cit de pertinenta, pe atit de ironica privita din perspectiva timpului: “Din materialele informatorilor, rezulta ca intr-adevar dirijorii Filarmonicii sint slabi si, pentru a nu-si trada si mai mult slabiciunile, nu aduc dirijori buni din strainatate, ci cel mult de valoarea lor”. S-ar spune ca nu degeaba în lumea bucuresteana a epocii era în circulatie gluma care pretindea ca “venirii lui Celibidache în tara i se opune… «BBC»“, în care cel putin doi termeni sînt acum atestati de documente B[asarab] si B[rediceanu].
***
Ce urmareau sa afle de la dirijorul Sergiu Celibidache sau in ce domenii doreau sa-l manipuleze “bravele” Directii ale Securitatii romane? In 1951 se ordona aflarea unor “date caracteristice despre numitul in cauza” (sic!), intre care unele despre “activitatea politica”, dat fiind ca in 1946 Sergiu Celibidache ar fi fost presedintele de onoare si organizatorul “coloniei romane din Berlin”, “compusa din elemente reactionare, fugite din tara dupa 23 Aug. sau aflate acolo de mult timp”.
Cu un limbaj revolutionar de epoca, documentele interne ale Securitatii de la mijlocul anilor ‘50 sugereaza o intentie de racolare a dirijorului pentru Directia de contraspionaj, dat fiind ca “el patrunde in diferite cercuri inalte ale societatii burgheziei” sau, in alta varianta, “a reusit sa-si creeze relatii pina la cele mai inalte cercuri capitaliste”. In 1955, ofiterilor Securitatii nu le era clar “care sint sentimentele sale patriotice”…
Starea de incertitudine planeaza in orice caz pina in decembrie 1959, cind intr-un referat adnotat de Seful Directiei I se recunoaste esecul tentativelor “de a ne putea apropia de el in vederea crearii posibilitatilor de recrutare”. Cum membrii din tara ai familiei lui Celibidache nu puteau circula in strainatate si cum dirijorul era excelent remunerat in Occident, esecul era complet, de la planul “influentarii”, pina la cel al cumpararii sufletului lui Celibidache.
Un contact direct cu dirijorul fusese stabilit abia in 1957, gratie tenorului Petre Munteanu si rezidentei Securitatii de la Roma, de unde un “tov. Ionel” aprecia “necesitatea de a-l atrage «pe Kolb» in munca informativa”. Daca nu cu bani, rezidentul Securitatii de la Roma incerca sa-l cistige prin specularea sentimentelor “patriotice”, oferindu-i partituri de muzica romaneasca.
Iar Celibidache? Celibidache “le gaseste «minore», neinteresante ca tehnica orchestrala” […] Insista pentru Oratoriul Bizantin [i.e. Nasterea Domnului, oratoriu bizantin de Craciun] de Paul Constantinescu… La o a doua intilnire i se dadeau alte partituri, “cu speranta ca va gasi ceva interesant (Concertul pentru pian de Paul Constantinescu, Concertul pentru orchestra de coarde de Toduta, Simfonia I-a (sic!) de I. Dumitrescu, Mormintare (sic!) la Patrunjel de Rogalski). Inutil de insistat asupra ideii interesului acestor partituri pentru Sergiu Celibidache, care intreaga viata a evitat sa interpreteze muzica romaneasca, inclusiv propriile compozitii.
Tactica se schimba in 1964, un an inaintea primei participari a lui Sergiu Celibidache la Festivalul Primaverii de la Praga, la pupitrul Filarmonicii cehe, cind autoritatile si Securitatea pareau sa se multumeasca fie si cu atragerea lui in Romania intr-o operatiune de imagine. Dar Celibidache conditiona gestul “de posibilitatea pe care ar avea-o intorcindu-se in tara de a intemeia o Scoala superioara de muzica, […] o scoala care sa lase urmasilor talentul lor [al marilor artisti], care sa fie folosit pentru cresterea de elevi”. Proiectul lui Celibidache, utopic la vremea respectiva, il includea printre profesori, singurul avut in vedere din Romania, pe violonistul Garabet Avachian, care in 1965 a si fost trimis la Praga de catre Consiliul de Stat pentru Cultura si Arta cu “sarcina sa-l invite in tara la noi”.
La interventia unui diplomat-rezident al Securitatii din capitala Cehoslovaciei, sora dirijorului, Magda Celibidache, muncitoare pe atunci intr-o fabrica, cu un trecut de agenta sovietica in timpul razboiului, condamnata de regimul Antonescu, apoi epurata din partid si din invatamint in 1951, a fost, tot atunci, chemata personal de Constanta Craciun si imbarcata a doua zi intr-un avion cu destinatia Praga. Sergiu Celibidache se incadra, potrivit unui document al timpului, ca “element” in “categoria ordonata in vederea influentarii pozitive”, iar sora sa, cunoscuta pentru simpatii comuniste, era, desigur, considerata cea mai “utila”.
Cum era de asteptat, “generozitatea” atasata “influentarii pozitive”, chiar in conditiile scurtei si relativei destinderi pe plan politic si cultural din Romania timpului, nu a mers atit de departe pentru a se intilni cu visurile dirijorului. Probabil ca si dispretul sau fata de George Georgescu si Matei Basarab a jucat un rol…
Iar in ciuda vizitelor efectuate in anii urmatori, cu Orchestra Radio Suedeza in 1970, iar apoi in 1978-1979 pentru a dirija Filarmonica “George Enescu” la Iasi si Bucuresti, dind curs unei “invitatii nominale a C.S.C.A.”, Sergiu Celibidache avea sa fie clasat, cu sprijinul si al unuia dintre agentii de marca – autoarea cartii sugerindu-l pe Petru Comarnescu drept autor al notei informative –, in categoria celor ce “au adoptat o atitudine dusmanoasa, ponegrind si denigrind poporul si cultura romaneasca”.
Celibidache nu putea decit sa constate cita dreptate avusese in 1967, cind intr-o scrisoare catre prietenul sau Trancu-Iasi nota amar: “Nu vad in fond nici realizarea mizeriei muzicale in care ne gasim, nici interesul de indreptare, de schimbare a cailor si vizitiilor”.
Scrisa cu verva si har, in ansamblu bine documentata de Ioana Raluca Voicu-Arnautoiu, cartii i se pot aduce citeva corecturi minore, care nu modifica nimic din meritele ei. Astfel, daca ar fi folosit editia a doua (2003) a volumului de corespondenta cu Trancu-Iasi, autoarea ar fi putut evita incompetenta totala demonstrata de editor la aparitia primei editii, inclusiv lectura eronata a numelui marelui dirijor ceh Karel Ancerl (transformat aiurea in “Oncerl”, si nu din vina lui Celibidache).
Pe de alta parte, o mai atenta documentatie in ce-l priveste pe Wilhelm Furtwängler ar fi evitat precizarea ca revenirea lui la pupitrul si directoratul Filarmonicii din Berlin s-a produs abia in 1952. Dirijorul a fost absolvit de acuzatiile de colaborare vinovata cu regimul nazist in 1947 cind, in mai, a reinceput sa-si dirijeze Orchestra, in paralel cu Sergiu Celibidache. Preluarea din nou, oficiala si in exclusivitate, a postului de director al Filarmonicii berlineze a avut loc in septembrie 1951. Spre bataia de cap in anii urmatori a Securitatii, incapabila sa-l urmareasca pe Sergiu Celibidache in numeroasele sale deplasari in lumea larga, din America de Sud si Israel, in intreaga Europa.
*Ioana Raluca Voicu-Arnautoiu, Sergiu Celibidache privit prin Cortina de fier. Ars Docendi. Universitatea Bucuresti, 2012, 136 pp.