Totusi tinjesc cind si cind dupa lucruri mai simple, mai putin moderne. Mai binele poate fi uneori dusmanul binelui. Are si modernitatea limitele ei. Dintre numeroasele exemple pe care le-as putea da, o sa ma opresc deocamdata chiar la aerul modern – la un anumit gen de aer modern: aerul conditionat. Inventie nu foarte noua (americanii il folosesc de pe la inceputul secolului XX), aerul conditionat e adesea o pacoste. Nu ca n-ar fi util; doar ca nu e intotdeauna o sursa de confort, cum ar trebui sa fie. Banuiesc ca destui oameni au simtit pe propria piele dictatura climatizarii in spatiile publice. Eu am trait recent si indelung chinul acesta al confortului obligatoriu, in urma unei calatorii cu trenul in niste garnituri moderne, lucioase, nichelate si climatizate, care, privite din afara, stirnesc admiratia. Uite de ce e in stare civilizatia moderna! Din interior insa lucrurile se simt altfel.
Am plecat din Timisoara la 5.30 dimineata. Era vara, mijloc de august, iar afara se facuse o racoare placuta. Aceeasi racoare era si in tren – pina in momentul plecarii. De indata ce motorul trenului frumos si curat a inceput sa duduie, m-a apucat teama. Stiam eu ce stiam. Si, intr-adevar, in scurt timp in vagoane s-a revarsat un val de aer rece-rece, care ti se vintura pe la urechi si ti se strecura pe sub haine. Calatorii au inceput sa tremure. Si-au pus cite o haina pe ei si au stat ghemuiti, visind la racoarea placuta de afara, ba chiar la caldurile toride din miez de zi. Insa in jur frigul staruia, caci, din nepricepere, indolenta sau din incredere necritica in tehnica moderna, aerul conditionat din trenuri e intotdeauna reglat prost: mereu prea rece vara, chinuitor de fierbinte iarna, indiferent de temperaturile de afara.
Conductorul trenului a gasit o solutie, doar pentru el: s-a refugiat in cabina mecanicului si a stat acolo pina la capatul calatoriei. Calatorii au ramas in bula de ger. Din fericire, acea bucata de drum a fost scurta: vreo ora si jumatate. Am coborit din tren fericiti si am savurat aerul proaspat al diminetii, care, dupa baia arctica, parea potrivit pentru plaja. Spre prinz am urcat intr-un alt tren, de la Belgrad la Zagreb. Afara erau vreo 35 de grade. In tren, desigur, acelasi aer conditionat, la fel de prost reglat. Prima ora de drum a mai fost cum a fost. In a doua ora lumea a inceput sa se imbrace ca de toamna si unii au incercat sa acopere fantele prin care se revarsa aerul rece. In a treia ora era frig zdravan, un frig artificial, neomenesc. Ne uitam nostalgici la frumusetea de soare de afara, dar degeaba: noile si modernele vagoane au geamuri turnate, etanse, ce nu pot fi deschise in nici un fel. Eram prizonierii confortului obligatoriu. Ne zbateam in scaunele individuale ergonomice, tari, inguste, fara rezematori vetuste de cap, si ne izbeam cu genunchii de mesele de tabla pliante, dar nepliabile, cu forme moderne si economice. A fost un chin de opt ore.
Mi-am amintit cu nostalgie de banchetele comune, de vinilin, cu rezematoare la fel de moi ca si scaunele, si de geamurile ce se deschideau frumos, ca sa poti flutura mina pe geam inspre rude sau prieteni cind plecai din gara. S-au dus toate, inlocuite de elegantele artefacte moderne, construite economic, practic, eficient. Si mie imi plac practicul, economicul si modernul. Dar de ce trebuie sa fie si atit de al naibii de inconfortabile?