Unul din acele maruntisuri care iti sporesc starea de bine este apa servita la cafea. In Split – ca si in Zagreb, in Beograd sau Istanbul –, cafeaua se serveste cu un pahar de apa alaturi, chiar daca nu e traditionala cafea turceasca, ci, cel mai adesea, traditionalul espresso italian. Cind comanzi o cafea, care costa aproape peste tot in jur de un euro, alaturi de ceasca ti se aduce un pahar imbrobonat, cu apa rece ca gheata ori chiar cu gheata. Nu mai spun ce placere iti trezeste in cerul gurii apa rece si savuroasa de Split, bauta odata cu o cafea fierbinte si tare. Cei ce au creat ritualul acesta al cafelei stiau bine ce fac.
In Romania – cu exceptia unor locuri din Bucuresti – nu am intilnit obiceiul nicaieri. Ce-i drept, prietenii nostri din Split ne-au spus ca si la ei au inceput sa apara patroni care le cer chelnerilor sa nu le mai aduca apa turistilor straini, cu gindul ca nestiutorii vor comanda, odata cu cafeaua amara si fierbinte, vreo bautura racoritoare, marind astfel nota. Dar chiar si asa, daca strainul nestiutor vede cum sint serviti localnicii si cere si el un pahar cu apa, i se aduce fara probleme, fiindca asa se serveste cafeaua.
Imi plac mult si nenumaratele pekara, brutariile insirate prin tot orasul. Numai in zona unde am stat, pe o distanta de vreo zece minute de mers pe jos, am vazut vreo sase. Sint brutarii mici, care coc si vind zi de zi piine si prajituri de casa pentru o clientela stabila. Piinea e proaspata, un pic mai scumpa decit in Romania si de zece ori mai buna. Nu stiu daca are sau nu aditivi ori amelioratori, dar piinea alba, obisnuita, de la pekara are un gust mai bun decit cele mai taranesti, naturale sau organice piini de la noi. Si imi place foarte mult si aerul familiar, de afacere locala, de cartier. Am trecut de citeva ori noaptea prin spatele unor astfel de pekara si i-am vazut pe brutari pregatind piinea pentru a doua zi intr-o caldura molesitoare, dar si intr-un miros de aluat copt care ma atragea ca pe un copoi la urma. Aici, micile afaceri inca mai rezista.
Siguranta cu care umblam noaptea pe strazile Splitului deja nu mai e un maruntis. Inseamna ceva mai mult. Alina si cu mine am ajuns de mai multe ori, in plimbari ce s-au intins pina la douasprezece-unu noaptea, prin cartiere marginase ale orasului, printre blocuri de peste zece etaje, pe stradute intunecoase. Mergeam pe strada cu o siguranta vecina cu inconstienta, cum n-am face-o niciodata in Bucuresti, Iasi sau Timisoara. Cei cu care am vorbit aici ne-au asigurat ca nu eram tocmai inconstienti. Li se parea normal sa umblam asa, teleleu, noaptea. Doar e un oras turistic, nu? De ce nu te-ai plimba noaptea prin el?
Mai mult, intr-o noapte am vazut intr-un parc o tinara care statea pe o banca. Imbracata intr-un sort si un tricou decoltat, fata savura racoarea noptii, dupa o zi teribil de calda. La doua banci mai incolo, niste adolescenti vorbeau tare si rideau, cu niste sticle de bere linga ei. Si-atita tot. Nimeni nu parea sa creada ca s-ar putea intimpla ceva rau, cum se mai intimpla prin Romania chiar si ziua in amiaza mare cu fetele care umbla asa, dezbracate, prin parcuri, fiindca, deh, baietii nostri n-or fi nici ei de lemn.
Diferentele astea, mai mici sau mai mari, pornesc de undeva. De la oameni, de la istorie, de la comunitate? Nu stiu, dar tare mi-as dori sa aflu. Mai mult decit mi-as dori sa primesc un pahar cu apa la cafea in Romania.