Mi-ar fi placut sa fiu Thales din Milet, sa ma plimb pe-un drum prafuit cu ochii spre cer, sa cad intr-o groapa, intr-o dupa-amiaza din secolul VII i.e.n. si sa pricep in sfirsit ca pamintul e o insula plata care pluteste pe ocean ca o bucata de lemn. Mi-ar fi placut sa fiu Anaximandru, sa le explic convivilor mei in timpul unui banchet ca omul provine din peste, iar ei sa faca niste ochi mari de peste, confirmindu-mi astfel teoria, dupa care as fi adaugat ca pamintul e un cilindru suspendat in mijlocul spatiului infinit (va dati seama ca dupa o asemenea discutie pofta de mincare a disparut si ea in spatiul infinit.) Mi-ar fi placut sa fiu Cosmas Indicopleustes, sa strabat Mediterana si Marea Rosie si sa fiu extrem de serios atunci cind scriu in Topografia crestina ca “intregul pamint are forma unui dreptunghi”, ca stelele sint agatate de cer ca niste abajururi, ca ingerii toarna ploaia peste noi si ca totul se afla bine ferecat intr-un cufar imens suspendat deasupra neantului.
Mi-ar fi placut sa fiu Isidor din Sevilla si sa vad pamintul ca pe-o sfera cu Ierusalimul in centru, mi-ar fi placut sa fiu Tousi Salmani si sa vad pamintul ca pe o sfera cu Mecca in centru (in ambele cazuri, nu cred ca m-as fi spalat prea des pe dinti). Mi-ar fi placut sa fiu Ibn Hawqal, spion, geograf, calator, si sa fac harti in care sudul sta deasupra nordului si acolo se afla o tara necunoscuta cam cit Africa de mare (dar nu stiam ce-i Africa).
Mi-ar fi placut sa fiu Columb si sa scriu intr-o scrisoare adresata “Regilor Catolici despre a treia calatorie in Indii”: “Cred ca lumea nu e rotunda, asa cum a fost descrisa pina acum, ci are forma unei pere…”. Mi-ar fi placut sa fiu Henri Gautier si sa sustin ca pamintul e gol pe dinauntru si umplut cu aer, fix ca un balon. Da, asta mi-ar fi placut foarte mult.