Anume, ca surround-ul e prostie publicitara, suportul de vinil pastreaza si reda muzica mai bine decit discul compact, iar inregistrarile cu echipament analog retin ceva mai mult din sufletul muzicianului decit capteaza cele digitale. Asta, fireste, in caz ca artistul are ceva de spus, nu-i un simplu lautar cu urechea atenta la moda zilei, adaptat cerintelor publicului, inclusiv exigentelor tehnice…
(Apropo, mi-amintesc episodul spargerii grupului Guns N’ Roses. Unul dintre motivele rupturii a fost acesta: Slash tinea sa lucreze urmatorul album intr-un fel cit mai apropiat de conditia trupelor de garaj, lipsite de echipamente performante, dar pline de energie furioasa, tipica rockului; Axl Rose voia, dimpotriva, sa imprime la cele mai inalte standarde, cu orchestratii multiplu suprapuse pe 48 de piste, fiindca asa se cere! Urmarea? Trupa a intrat in vrie, publicul n-a asteptat sa ajunga muzicantii la intelegere, fanii au fost rasplatiti peste un timp cu zeama, nici macar apa de trandafiri! Despre arme, inutil sa vorbim! Totusi, trebuie remarcat ca, dintre echipieri, doar Slash a reusit sa aiba o cariera vizibila ulterior, urmindu-si instinctul primar deloc agresiv, ci comod creativ in stilu-i consacrat…)
Nu mi-e rusine sa recunosc greselile, mai ales cind mi se atrage atentia asupra lor. N-am avut pretentia ca sint specialist si nu vreau sa-i invat pe muzicieni cum sa-si moduleze cintecele. Prin ce scriu, incerc sa-mi arat recunostinta si bucuria ca ei ne ofera atitea si asemenea momente de incintare, destindere, uitare si regasire de sine. Consider ca n-ar fi cinstit din partea mea daca n-as spune ce cred, chiar daca nu am dreptate. A lauda conventional, de complezenta sau din interes nu-mi sta in fire. Prefer sa calc in strachini, taindu-ma-n cioburi, nu sa merg pe poante si sa fac piruete. De aceea revin si spun inca o data ca sunetul surround – implicit, lucrarile muzicale compuse, inregistrate sau remasterizate astfel – este capabil sa transmita, sa genereze, sa distileze o gama ceva mai complexa de sentimente decit cel stereo. E limpede ca nu-i totuna sa fii in fata orchestrei sau in mijlocul ei, indiferent ca esti sau nu interpret la vreun instrument. Pesemne ca fortez comparatia, dar mi se pare ca receptorul de surround are privilegiul unei auditii din postura dirijorului, fara sa aiba si (respons)abilitatile lui.
Normal, nu inseamna ca, in mod automat, o partitura imprimata in surround este mai valoroasa decit una stereo sau mono. Intervin aici variabila inspiratiei, evidenta tuseului, rezultanta interactiunilor personale, numita englezeste feeling. Despre suportul fizic pe care se livreaza muzica pentru ascultatorii pretentiosi, ce pot sa adaug? Fiecare mediu are calitati evidente si scaderi discutabile, adepti si contestatari indaratnici. Personal, n-am opinii preconcepute. Uneori imi place un vinil, alteori un blu-ray. Inca mai cumpar CD-uri, pe care le ascult doar o data, inca adun ca pe vremea comunismului, cind se gaseau rar, copii aproximative ale unor discuri esentiale. Imi place sa cred ca n-am fixatii de maniac, asa cum cred ca pot asculta orice stil de muzica, fara sa pretind ca-l si pricep. Am preferintele si slabiciunile mele, e firesc. Sper ca nu le si impun, laudindu-le.
Discul de azi? Slash – Apocalyptic Love, Roadrunner, 2012. Rock pentru iubiri definitive.