„Meryl” era ca o nasa la nunta, Woody Harrelson, cu ciupilica
verde pe cap, parea foarte uman, dar cel mai uman era de la zece poste insusi
Altman, cu purtarea lui calma si blinda, de Obi Wan Kenobi cu cinci doctorate in
stiinta de a trai. Era intr-adevar emotionant sa-l vezi dupa ce-i vizionasei
filmul, chiar daca nu esti genul care intra in fibrilatie cind vede o vedeta in
carne si oase. Nu parea bolnav, ceea ce era intru citva linistitor. Atunci, la
vizionarea de presa s-a lacrimat, s-a ris si s-a aplaudat pe genericul de final
de mai multe ori si s-a stat pina s-au aprins luminile. Nu stiu, se simtea ca
era ultimul sau film – si din povestea teatrului care urma sa se inchida, cu
ultimul spectacol al echipei care traia ca-n familie de-o viata, si din
subintriga de film noir din anii ’40, cu ingerul mortii intruchipat de Virginia
Madsen venit sa ia pe cineva si care il vrajeste pe detectivul Guy Noir
interpretat de Kevin Kline, in fine, din fiecare element al acestui stratificat
si unitar complex care parea sa aiba toate datele – pragmatice, dar mai ales
impalpabile – ale unui testament (artistic). Am aflat de-abia acum ca cineastul
era deja diagnosticat cu cancer cind a intrat in productie. Moartea l-a prins in
preproductie cu un alt film, deci A Prairie Home Companion nu era suta la suta
gindit ca ultimul. Nici nu era facut dupa scenariul lui Altman, ci dupa cel al
lui Garrison Keillor (creatorul adevaratului show radiofonic A Prairie Home
Companion).
Imi pare foarte rau ca filmul n-a primit Ursul de Aur. Imi faceam planuri,
mi-aduc aminte, ca juriul ar fi putut sa i-l dea, macar pe considerentul ca era
posibil sa fie ultimul film al lui Altman. La scurt timp dupa Berlinala, pe 5
martie, Altman primea Oscarul onorific pentru intreaga sa cariera, cel cu care
AMPAS ii gratuleaza inainte de finish pe marii creatori pe care nu i-a bagat in
seama cind ar fi fost normal, la timp.
Un film care te face sa iubesti filmul in general
„Moartea unui batrin nu e o tragedie”, spune ingerul mortii in film, iar acum
e clar ca cineastul isi incheia conturile cu viata, cu arta, cu fanii si
colaboratorii sai. In film, unul dintre personaje moare in cabina sa chiar in
timpul ultimului spectacol. Sa vezi acest film era mai emotionant decit sa
asisti la un, pardon de expresie, act artistic. Era mult mai mult de-atit. Era
un gest capital. M-am tot intrebat cum te simti ca regizor cind stii ca faci
ultimul tau film. Cum somatizezi imbratisarea de adio, cum o percepi, pentru ca
e clar ca e mai mult decit un film, cum aduni victorii cu regrete, cu polite
neplatite fata de tine, cum calculezi sporul de demnitate cind ti se rupe poate
inima ca pleci, sau ti se rupe mult mai mult pentru cei de linga tine. Raspunsul
e, normal, ca nu stiu si ca n-am cum sa-mi inchipui, dar spunind prostiile astea
incerc de fapt sa definesc sentimentul pe care l-am avut vazind filmul. Ca „m-am
ris” si ca m-a prins povestea, desi pornisem cu spaima ca e cu melodii country
si-o sa ma urc pe pereti, e una. De fapt, A Prairie Home Companion e ca si
autorul lui – uman. Rizi, plingi, te obisnuiesti incet-incet cu moartea, cu
hotaririle de atitea ori stupide ale destinului, parca devii si un pic mai
intelept; e un film care te face sa iubesti filmul in general, pentru ca ii
prinde componenta aia magica, cea pe care o arata si el, nemaivorbind de
citatele cinematografice pe care le manipuleaza elegant. Cred ca pina la urma
acesta e testamentul lui Robert Altman distilat in cel din urma film al sau –
acela de a ne face sa iubim filmul, dar sa nu raminem cu nasu-n ecran, sa iubim
dincolo de el spectacolul vietii si viata insasi. Nu prea tin minte filmele cu
totul, dar mi-a ramas in minte nodul in git pe care l-am avut la final, cind
ingerul mortii se apropie de aparatul de filmat si parca il inghite. Dupa
spectacolul atit de viu al filmului, care te prinsese cu totul, aproape ca te
intrebai pentru cine din sala vine. Poate veni pentru oricine. Filmul lui Altman
are frumusetea trista a lucrurilor definitive.
Din pacate, acum e una dintre acele perioade cind se pleaca pe capete, in
stoluri. Si Philippe Noiret a plecat la citeva zile dupa Robert Altman.
A Prairie Home Companion.
Regia: Robert Altman. Cu: Meryl Streep, Lily Tomlin, Woody Harrelson, Garrison
Keillor, John C. Reilly, Lindsay Lohan, Kevin Kline, Virginia Madsen