Dar in sali dedicate operei clasice, unde partitura creata de Andrew Lloyd Webber nu stiu sa fi fost reprezentata. Probabil ca nici n-ar avea nevoie, data fiind longevitatea neintrerupta in West End si pe Broadway. Punerea in scena e captivanta, costumele stralucitoare, orchestra perfecta, interpretii memorabili. Se vede ca evenimentul i-a determinat sa emita ce aveau mai bun, emulatia data de intilnirea cu mai vechile distributii se simte, tensiunea creativa musteste cumva deodata cu sudoarea (care nu se observa nici filmata full-HD). Mai putin potrivita mi s-a parut solutia microfoanelor pentru voci, din cele atasate obrazului cintaretilor, care capteaza si respiratia, nu totdeauna expresiva. E insa un amanunt minor.
Nu mai retin cind am auzit prima data acordurile de-acum celebrei introduceri, pe care impropriu o pot numi, sincronizind dezvelirea obiectului cu muzica, “aria candelabrului”. Este, as zice, una din acele piese de neuitat, obsedanta prin frumusete, maiestuozitate, amplitudine, melodie. Dramatismul e accentuat de ritmul percutiei, mai degraba apropiat de rock decit de opera sau opereta. Nu lipseste orga, instrument prin definitie grandios, terifiant, chiar terorizant sonor cu multitudinea registrelor si a posibilitatilor timbrale. Daca subiectul ar fi fost tratat in maniera serioasa, elementele intunecate puteau capata intinderea ce da, de regula, nota caracteristica povestilor gotice. Lloyd Webber si producatorul Cameron Mackintosh au mizat pe-o versiune usoara, postmoderna. Cu ajutorul textierilor Charles Hart si Richard Stilgoe, au extras din romanul clasic “negru” al lui Gaston Leroux intriga romantioasa si-au impanat-o cu fleacurile obisnuite vietii oricarui colectiv artistic mai numeros: gelozii intre solisti, conflicte cu directorii de scena, mofturi, vedetisme, amor futil si amanti misteriosi. Partitura e o mixtura de elemente originale, pastise dupa clasici consacrati, autopastisa (dupa Jesus Christ Superstar), arii solo ce solicita la maxim coardele vocale si dialoguri multiple, extinse doar pina la septet. Inspiratia compozitorului a functionat cu generozitate, muzica place, antreneaza, inspaiminta si cucereste in egala masura.
Libretul se tine de-un fir banal, cu sabloanele inerente: geniul creator intunecat, diabolic, pocit fizic, se indragosteste de-o tinara frumoasa si talentata. Dragostea il face sa compuna capodopere, dar sa si clacheze. Femeia configureaza elementul distructiv, condamnata sa aleaga valoarea materiala, nu pe cea spirituala. E si-un aristocrat pus pe fapte bune, hotarit sa surmonteze orice piedica pentru implinirea iubirii. Iubirea insasi e forta motrice principala. Recunoastem epoca numita fin de siecle nu doar din decoruri si costume, ci mai ales din poncifele scenariului. Schema realista, cu disputa dintre talent si bogatie, capata ilustrarea sonora si tencuiala societatii burgheze, aflata la apogeu. Sa nu fim prea exigenti: opera este un musical fara pretentii, dupa cum spune compozitorul la finalul reprezentatiei, cind aduce la rampa distributia initiala, din 9 octombrie 1986, plus alti actori care s-au succedat pe cele doua scene unde se joaca permanent. Daca opera place, daca transmite mai mult decit spun faptele narate, se datoreaza muzicii. Tot muzica face din roman referinta de uz comun, asemenea Damei cu camelii, a lui Al. Dumas-fiul.
Ce (ma) fascineaza in melodrama? Poate ideea romantica, desueta azi, ca izbinda in arta se plateste cu suferinta, singuratate si oroare.
Destui rockeri achita astfel.