Teatralitatea s-a elasticizat, devenind o notiune extrem de incapatoare. Extinderea teatralitatii a utilizat toate caile posibile, una dintre ele fiind flexibilizarea mimesisului, a raporturilor teatrului cu realitatea, a fictiunii cu suportul reflectat. De la imitatia creativa la inventii fara ancora in lumea contingenta, teatrul a propus forme de spectacol care recupereaza realitatea, urmarind-o atent, selectind si infatisind in spatiul de joc secvente reprezentative. O alta strategie de imbogatire a teatralitatii a fost liberalizarea formulelor dramaturgice. Structura canonica, obligatoriu cu inceput, intriga, conflict, dezvoltare si deznodamint, orinduita pe acte, tablouri si scene, nu mai e la moda. Fragmentarismul, repetitivitatea, eclectismul sint incomparabil mai generoase, prezentind lumea din perspective inedite. Cautarea ineditului a generat si aparitia unor noi specii spectaculare rezultate din mixarea dansului cu teatrul, a artelor vizuale cu teatrul, dar si a elementelor arhitecturale, muzicale ori proprii cinematografului cu elemente specific scenice. Puristii le dezavueaza, cei mai vocali sustin ca “asa ceva nu exista”, invocind atit de necesara distantare temporala, in absenta careia judecatile de valoare ar fi pripite. Numai ca evolutia ne obliga la scanare, analiza si teoretizare.
Arta care recupereaza realitatea
“Teatralitatea este o relatie stabilita intre mine si un altul, in timp ce ne privim, este o relatie continua, fascinanta, deschisa. Numesc teatralitate procesul unei experiente estetice, al unei perceptii creative”, zice Daniel Wetzel, unul din cei trei artisti germani care alcatuiesc Rimini Protokoll. Grupul ii mai include pe Helgard Haug si Stefan Kaegi, care s-au cunoscut, la inceputul anilor ‘90, la Institutul de Studii Teatrale Aplicate din cadrul Universitatii Giesen, unde avangarda si experimentele sint cercetate si incurajate. Dupa absolvire, trioul s-a oficializat ca grup de lucru si a inceput sa aplice creativ ceea ce a invatat la scoala: inventarea unor formate teatrale inedite. Meritul e ca a gasit o varianta care il individualizeaza intr-o lume, aceasta a teatrului contemporan, extrem de diversa, propulsindu-l in atentia publicului si a specialistilor. Credoul lui este ca viata musteste de teatralitate si ca artistii nu trebuie decit sa o puna in evidenta. Ca arta trebuie sa recupereze realitatea. Creatiile Rimini Protokoll favorizeaza viata reala, mediu unde intuiesc potentialitati teatrale scapate pina acum cu vederea, pe care le triaza si le aduc in scena. Artistii germani redefinesc conceptul de mimesis, decupind practic din cotidian teme de interes acut, secvente si personaje iesite din comun. Le trateaza intr-un proces de sondare, de antropologie teatrala si le prezinta publicului prin intermediul expertilor. Nu al expertilor in teatru, caci Rimini Protokoll nu lucreaza decit in mod exceptional cu actori, ci al oamenilor obisnuiti, lipsiti de pregatire artistica, dar foarte implicati in activitati conexe temei abordate si care au ceva semnificativ de spus despre. Ceea ce fac si relateaza ei in spectacol nu e rezultatul fictiunii, nu e inventie, ci e desprins din trecutul lor, expertii devenind performeri ai unor secvente din propriile biografii relevante teatral.
Teatrul documentar
E, practic, o documentare a realitatii, un proces de recuperare a materialelor faptice legate de teme sociale fierbinti, pe care le infatiseaza apoi publicului. Scopul lor nu e sa schimbe realitatea, ci sa semnaleze, prezentind problema din unghiuri diferite, cit mai multe, pentru a oferi o imagine cit mai completa. A fost o vreme cind, pentru a documenta cit mai autentic un fapt, regizorii si dramaturgii asociati practicau verbatim theatre. Materialul documentar se utiliza exact asa cum era relatat de cei implicati, fara nici un fel de sita dramaturgica. In numele verosimilitatii. O alta tendinta, inrudita cu verbatim theatre, dar mai dusa spre zona teatralului, e exemplificata la noi de Gianina Carbunariu, Peca Stefan, Ana Margineanu, Mihaela Michailov etc. Documentarea se face pe teren, datele sint culese direct de la cei implicati, doar ca dramaturgul le da o forma scenica, sustinuta actoriceste, itinerata eventual in locuri unde problema exista, pentru sensibilizarea comunitatii. Teatrul documentar e un teatru implicat, angajat, in sensul ca prezinta esantioane de viata, asezind spoturi asupra lor. Intr-o cheie deteatralizanta, renuntind la artificiile clasice ale teatrului (muzica, lumini excesive, efecte), mizind mai mult pe actori si text.
Teatralizarea publicului
Obisnuinta lui Rimini Protokoll de a lucra cu experti a insemnat de fapt o teatralizare a publicului. Receptor pasiv in teatrul traditional, acum spectatorul se implica, urca pe scena, isi sustine propria expertiza. Si nu doar atit.
De la o specie muzicala, cum era la inceputuri, rave-ul a devenit o forma foarte populara de eveniment. Rave-urile combina original audienta cu o trupa, un DJ ori un artist vizual in postura de creatori care dezvolta un generic tematic prin improvizatii, combinind ritmuri si sonoritati cu efecte de lumini, lasere, fum, visuals. Participantii la eveniment devin prin incluziune si implicare parte a procesului creativ, DJ-ii si VJ-ii adaptindu-si mixarile la vibratiile emotionale care vin dinspre public. Un public teatralizat, implicat in proces printr-un feedback imediat. Apropiat ca structura de performance, rave-ul e un tip special de arta performativa multimedia care a preluat din teatru aspectele ritualice, de contagiune. Demonstrind ca teatralitatea inseamna, de fapt, perceptie creativa.
Evident, cautarile si inovatiile vor continua sa ne impresioneze.