Cind isi alege un film “serios”, o “pagina de istorie”, Spielberg acopera ecranul atit de bine, incit peste citiva ani te raportezi la respectivele ca la niste filme cu amprenta documentara tot mai puternica (distantarea ta in timp “imbatrineste” filmul, impingindu-l si mai mult spre timpul despre care trateaza). Asa s-a intimplat cu Lista lui Schindler/Schindler’s List si cu Salvati soldatul Ryan/Saving Private Ryan.
O sa fiu sincera: m-a luat cascatul la discutiile lui Abraham Lincoln cu virfurile Partidului Republican Radical sau la dezbaterile aprinse din Camera Reprezentantilor (de-abia deosebesc democratii de republicani). Dar am avut senzatia ca sint acolo, in cabinetul intunecat de la Casa Alba, si ca ma plictisesc uitindu-ma pe pereti si, mai ales, la lumina care intra pe fereastra. Ce a facut directorul de imagine Janusz Kaminski in acest film e extraordinar, munca lui merita cu prisosinta un al treilea Oscar (dupa Lista lui Schindler si Salvati soldatul Ryan). Mi-ar fi placut sa scriu numai despre cum echipa lui Janusz Kaminski pune lumina pentru un cadru, despre cum lumineaza fata personajelor (mai ales a lui Lincoln), despre contrastul pe care il creeaza intre penumbra birourilor si lampi sau putina lumina care venea de afara, despre picturalitatea fiecarui cadru. Nu ar fi fost suficient. Tesatura filmului e organica, imaginea desaturata si complexa ar fi fost inutila fara toti actorii care arata, sint imbracati si vorbesc ca acum 148 de ani si fara, cum altfel, Daniel Day-Lewis.
Daniel Day-Lewis aproape ca sperie
Intr-unul dintre cele mai dificile roluri ale sale, acesta il joaca pe presedintele devenit legenda, dar care stie ca e deja o legenda. Lincoln isi interpreteaza propriul rol de multe ori, fie ca isi spune povestile care pe unii ii plictisesc, fie ca sta ca o efigie si ii asculta pe oamenii simpli vorbind. Daniel Day-Lewis construieste un Lincoln complex, uman, dar statuar, dotat cu o abilitate politica extraordinara, cu o mare ambitie, precum si cu capacitatea de a-si retrage propria persoana atunci cind rolul de conducator cere implicare maxima. Cu vocea subtiata si uneori aproape soptita (neexistind inregistrari de nici un fel, numai pe textele scrise te poti bizui), cu jocul pus in rame, ajutat de machiaj, de lumina, de unghiul de filmare, dar, mai mult, de propriul sau interior, Daniel Day-Lewis aproape ca sperie, atit de puternica e senzatia ca el chiar e Lincoln. Bine ca Liam Neeson, care trebuia sa-l joace initial, s-a retras din proiect!
Mai mult un thriller politic decit un film biografic
Geneza filmului noteaza ca, inainte ca istoricul Doris Kearns Goodwin sa scrie Team of Rivals: The Political Genius of Abraham Lincoln (carte aparuta in 2005), Steven Spielberg si-ar fi manifestat intentia de a achizitiona drepturile de adaptare. Inteligenta scenaristului Tony Kushner (cu care mai colaborase la Munich) a fost sa decupeze din viata lui Lincoln o singura felie: ultimele patru luni, dar nu pentru ca au fost ultimele, ci pentru ca atunci a reusit Lincoln sa impuna Amendamentul 13 la Constitutie, abolind sclavia. Cu toate discutiile, negocierile, certurile si viclesugurile perioadei in care presedintele a reusit sa convinga 20 de democrati sa voteze in favoarea amendamentului, filmul e mai mult un thriller politic decit un film biografic. El are decenta de a-si scoate eroul din scena in modul cel mai inteligent cu putinta, scutindu-ne de momentul asasinatului de la Teatrul Ford si lasindu-ne, in schimb, imagini emblematice, dar la fel de valurite ca niste portrete pe apa.
Lincoln e un film ciudat, dupa ce il vezi, replicile par si mai mult elemente suplimentare ale unui proces alchimic. E de asteptat ca peste ani sa ne gindim ca in 31 ianuarie 1865 Lincoln n-a stiut ca amendamentul a fost votat decit atunci cind a auzit clopotele batind si un vint usor de primavara timpurie a umflat perdeaua alba a cabinetului sau.
Lincoln. Regia: Steven Spielberg. Cu: Daniel Day-Lewis, Sally Field, David Strathairn, Joseph Gordon-Levitt