Shakespeare High e regizat de Alex Rotaru. Cineastul s-a nascut in Romania, dar a emigrat in 1992 in Statele Unite, unde este regizor de film. In tara adoptiva s-a impus prin citeva lungmetraje documentare care au atras atentia, in afara de Shakespeare High, e vorba de Kids with cameras, They came to play si The Hobart Shakespeareans. E de inteles: Alex Rotaru are instinct cinematografic, stie cum sa identifice, iar apoi sa documenteze realitati si teme cu ajutorul unui script si al imaginilor. Skakespeare High te tine cu sufletul la gura vreme de o ora si douazeci de minute cit dureaza si iti ofera o imagine completa, verosimila a statutului teatrului scolar in liceele de peste Ocean. Dinamic, alert, infatisind subiectul din multe unghiuri si puncte de vedere, practic ale tuturor celor implicati in fenomen, structurat in straturi de profunzime si de mesaj, filmul e o extraordinara pledoarie in favoarea utilizarii teatrului ca metoda de modelare a viitorilor „oameni mari“.
Teatrul scolar este un exercitiu extraordinar
Din 1919 incoace, Chatsworth High din Los Angeles gazduieste Shakespeare Festival, organizat de DTASC (Drama Teachers Association of Southern California). In „Lumea noua“, curricula scolara cuprinde Drama Classes ca disciplina de studiu optionala. Chatsworth High e celebru pentru ca prin salile lui de repetitii au trecut, printre altii, Sally Field, Nicolas Cage, Cuba Gooding, Jr., Mare Winningham, Kevin Spacey, Val Kilmer, Richard Dreyfuss. Vitrinele liceului aproape nu mai au loc pentru nenumaratele trofee obtinute de elevii care faceau drama courses. Nu toti au ales arta ca profesiune. Dar cu certitudine, tuturor le-a folosit acest extraordinar exercitiu care este teatrul scolar. Asta subliniaza in una dintre cele citeva interventii din cursul filmului si Kevin Spacey. Ca nu este relevant citi dintre acesti elevi-actori au devenit artisti profesionisti. Conteaza cit de mult le foloseste ulterior in viata exercitiul scenic. Prin teatru si Shakespeare in cazul de fata, ajung sa se descopere pe sine. Richard Dreyfuss spune ca teatrul arata in general comportamentul rasei umane, iar teatrul scolar ii arata pe acesti adolescenti asa cum sint.
Maiestria lui Alex Rotaru consta in faptul ca, sub glazura de emotie si ardoare a tuturor celor intervievati (profesori, elevi, parinti, staruri), coaguleaza un miez de adevaruri pe care poate le stim multi dintre noi, dar despre care nu se vorbeste atit de mult pe cit ar merita, pe cit ar trebui. In cazul de fata, Shakespeare, un autor prafuit pentru tinerii de 14-17 ani daca e luat ad litteram, devine calea prin care nelinistitii acestia care duc batalii psihologice grele pentru a-si contura personalitatea incep sa se inteleaga. Sint indivizi average, multi chiar sub average, care nu au nimic sau foarte putin in comun cu adolescentul idealizat de visul american, de star system. Ei sint reali, inalti si desirati ori supraponderali. Tenul le tradeaza transformarile hormonale specifice virstei; unii provin din familii modeste, monoparentale, cu venituri reduse, altii au cochetat cu bandele de cartier, au fost cit pe ce sa intre in lumea drogurilor. Sint albi, de culoare, asiatici, latino, mulatri. Biografiile pe care le infatiseaza au girul existentei faptice. Teatrul i-a invatat ce inseamna responsabilitatea, increderea, le-a aratat ca o oglinda neiertatoare cine este in acest moment fiecare. Si cine ar putea deveni, daca isi pun mintea sa o faca.
Shakespeare – o limba comuna
Pentru toti elevii inscrisi la Shakespeare Festival, piesele bardului (Visul unei nopti de vara, Macbeth, Othello, la editia de referinta) devin o limba comuna. Profesorii de drama stiu ca ii vor apropia de un autor clasic nu obligindu-i sa citeasca integrala pieselor si sa umple caiete intregi cu analize teoretice! In drumul lor spre maturitate, copiii acestia trebuie stimulati sa-si elibereze creativitatea, sa arate publicului cum il inteleg ei pe Shakespeare prin ochii si cu mintea unora care traiesc in prima decada a secolului XXI. Chiar daca asta inseamna ritm de rap, distributie exclusiv feminina, miscari de breakdance si cite si mai cite alte solutii uimitoare. Perfect acceptabile!
La ce e bun teatrul scolar, deci? La controlul fricilor, al angoaselor si anxietatilor. La exersarea capacitatii de comunicare cu ceilalti, a vorbitului in public. La cresterea increderii si a stimei de sine. La a sti ca e bine sa-i asculti pe ceilalti. Te invata cum sa improvizezi, cum sa-ti transformi emotivitatea devastatoare intr-una creativa. Cum sa-ti folosesti mimica, expresivitatea corporala. Actorul joaca pentru ca nu-i place cine e el, vrea sa fie altcineva, de aceea face personaje, zice cineva in cursul filmului. Iar toti cei care aleg Drama Classes o fac pentru ca vor sa fie acolo, doresc sa se implice. N-as vrea ca entuziasmul meu de om care crede suta la suta in potentialul teatrului scolar sa lase impresia ca filmul lui Alex Rotaru idealizeaza Shakespeare Festival. Nici vorba! Nu sint evitate nici feedbackurile care se refera la „nedreptatile“ oricarui festival cu jurii si premii, la faptul ca evaluarea e un proces subiectiv, oricit de mult ar fi cuantificata. Nici faptul ca un profesor dedicat, cu rezultate, primeste rapid oferte si contracte mai banoase de la alte high schools si paraseste o trupa, care, in absenta mentorului, se destrama. Nici realitatea ca multi tineri cu potential nu-si pot permite plata studiilor la academiile de arte de top din State.
Teatrul ca prioritate in adolescenta. Despre asta vorbeste Shakespeare High al lui Alex Rotaru. Vorbeste de nota zece.