E mai mare placerea cind vezi ca un pusti (care deocamdata nici nu poate vota) are mai mult bun-simt decit nenumarati oameni politici cu greutate si cu functii de raspundere din Romania ori din Ungaria. Pe de alta parte, e mai mare groaza sa te gindesti ca tocmai cei asemenea lui sint la cheremul unor gargaragii nationalisti de cea mai joasa speta, a caror contributie la prestigiul sau prosperitatea Romaniei si Ungariei nu-i departe de contributia cersetorilor romani din centrul Parisului – cu diferenta ca gargaragiul roman/ ungur este platit din banii cetatenilor, indiferent daca acestia vor sau nu sa ii dea. Macar pomana cersetorilor e data de bunavoie.
M-as bucura daca Emil Imre ar obtine de-acum inainte medalii peste medalii. Si pentru el – fiindca meritul e in primul rind al lui –, si pentru Romania. Astfel de momente mai estompeaza scandalul cu drapelul Tinutului Secuiesc, artificial umflat de ambele tabere. Caci povestea cu acel drapel e inca una dintre nenumaratele aflari in treaba ale celor alesi sa se ocupe de lucruri serioase. De ce un cetatean roman nu ar avea voie sa isi marcheze identitatea sa etnica prin simbolurile pe care le considera relevante? Secui, maghiar, german, tatar – care e problema?
Intr-un reportaj dintr-un alt cotidian national, „Gindul“, din data de 18 februarie, Attila Biró prezinta situatia drapelelor nationale din localitatea Méhkerék sau Micherechi din Ungaria, a carei populatie e in majoritate romaneasca. Pe Primaria din Méhkerék flutura steagul national al Ungariei, steagul national al Romaniei si drapelul Uniunii Europene, fiindca, dupa cum spune viceprimarul Netye Bertold, „sintem cetateni maghiari, sintem nascuti aici, dar radacinile noastre sint romanesti, nu ne puteam dezice de romanismul nostru“.
Asadar, in Ungaria se poate arbora drapelul romanesc pe o institutie oficiala, in vreme ce in Romania arborarea unui drapel localist stirneste mare zarva si reactii diplomatice. Nici nu vreau sa ma gindesc ce scandal s-ar fi iscat daca in cauza ar fi fost nu drapelul secuilor, ci steagul national al Ungariei. Si astfel, din scandal in scandal, se perpetueaza ideea ca locuitorii Romaniei care au alta etnie decit cea romana ar fi un fel de cetateni tolerati, asa, mai de mina a doua, care, daca nu le place ce propune etnia majoritara, n-au decit sa se care „la ei acasa“: in Ungaria, in Germania, in Israel, in Serbia, Croatia, Turcia si asa mai departe.
Nu ma mira foarte tare nationalismul romanului obisnuit, saracit si frustrat (care, pe de alta parte, isi cauta adesea, patriotic, norocul in alta tara, fie ea Spania, Italia sau Marea Britanie). Jalnic e cind astfel de idei sint perpetuate si incurajate de oamenii politici, cei responsabili de respectarea drepturilor tuturor cetatenilor romani, indiferent de etnie. Fiindca nu e de ajuns sa fluturi o bucata de stofa colorata si sa demonizezi o alta bucata de stofa doar fiindca e colorata altfel. Pentru ca bucata ta de stofa sa devina un drapel national, trebuie sa o sustii cu anumite valori, convingeri si principii morale, care sint ale tale, ale celui de alaturi si ale tuturor cetatenilor ce se recunosc in acel drapel. E un fel de magie simbolica pe care am impresia ca am cam uitat-o.
Unii insa n-au uitat. In 2012, la Jocurile Paralimpice de la Londra, l-am vazut pe Carol-Eduard Novak cistigind prima medalie de aur pentru Romania. L-am vazut si cum a facut turul de onoare pe pista, fluturind fericit drapelul ros-galben-albastru. La vederea lui, m-am emotionat, m-am identificat cu el si m-am simtit mindru ca sint si eu, ca si el, roman. Cetatean roman.