Astfel de informatii nu sint noi, cum noua nu e nici amaraciunea cu care vorbesc cei din invatamint despre profesia lor. Am citit insa cu uimire comentariile cititorilor, care se insirau unul dupa altul la coada articolului. Multe, prea multe, debordau de ranchiuna impotriva cadrelor didactice. De citeva ori se relua ideea ca diferenta de salariu de care pomenea seful inspectoratului e normala, fiindca vinzatorii din magazine fac ceva, servesc clienti, fac o munca utila, in vreme ce profesorii si invatatorii stau citeva ore pe zi la scoala si nu fac nimic, fiindca nu-i mare brinza sa stai toata ziua cu niste copii. Pe deasupra, profesorii muncesc doar douazeci de ore pe saptamina, sint un fel de chiulangii cu diploma, au si vacante lungi, in care stau degeaba… ce mai, sint un fel de trintori, primesc oricum mai multi bani decit merita – si nici nu-si fac treaba cum trebuie.
Partea tragicomica era ca o buna parte din comentariile veninoase de pe Internet erau scrise intr-o limba romana saraca si erau doldora de greseli de ortografie, ceea ce dovedea ca, intr-adevar, profesorii celor ce comentau nu isi facusera foarte bine treaba. Nu ca vinzatorii din supermarket.
E drept, nu e cazul sa luam in seama discursul unor anonimi izolati, din categoria comentatorilor frustrati, pentru care scrierea comentariilor e o forma de defulare. Numai ca nu e vorba doar de ei. Intr-o seara, la jurnalul de stiri al postului national de televiziune se relata povestea unui profesor care a aplicat unui elev o corectie fizica (ilegala si abuziva, desigur). In scurt timp, profesorul s-a trezit cu niste rude ale copilului, care l-au luat la bataie. Nici asta nu e ceva inedit: in Romania sint batuti anual zeci de profesori si profesoare – de elevi, de rudele lor, de gasti de prieteni. Cu pumnii, cu picioarele, cu scaunul. Astea sint riscurile unei profesii in care stai degeaba si ai vacante lungi. Interesanta mi s-a parut forma de prezentare a stirii. Din pacate, nu-mi amintesc exact daca formula rostita de crainic in corpul stirii a fost „dupa fapta, si rasplata“ sau „ce-a cautat a gasit“, insa sensul ei era evident: nu numai ca abuzul profesorului trebuia sanctionat (fiindca banuiesc ca ar fi fost), ci, mai mult, corectia aplicata acestuia a fost una binemeritata. De ce nu ti-ai face singur dreptate – mai ales cind e vorba de un profesor, care a primit astfel ce-a meritat? Fiindca si elevii care isi permit sa ridice mina sau scaunul asupra profesorului sint prompt si aspru pedepsiti: la primul profesor batut li se scade nota la purtare, iar dupa aceea, daca persista in greseala, ar putea chiar sa fie exmatriculati. Nu neaparat definitiv, dar macar cinci-sase zile, in care o sa fie nevoiti sa umble hai-hui pe strazi si sa sufere ca lipsesc de la orele de matematica sau sport.
Ar fi o exagerare ca, pornind de la doua-trei cazuri, sa trag o concluzie generalizatoare si radicala asupra destinului invatamintului romanesc. Dar e cert ca prestigiul profesorului e intr-un declin accentuat. Prost platit, umilit, sanctionat prompt cind greseste, ba chiar considerat inutil, educatorul copiilor romani a ajuns un fel de slujitor tolerat, o bona de zi la un asezamint de stat numit generic „scoala“. Iar cum corpul profesoral romanesc n-a fost niciodata solidar, e putin probabil sa asistam vreodata in invatamint la o greva generalizata de citeva luni, care sa arate, macar aproximativ, ce ar insemna o Romanie fara scoli.
Dispretul fata de profesori arata insa destul de bine ce inseamna o Romanie lipsita de educatie. Iar cind o tara nu mai valorizeaza educatia, ea devine o producatoare de forta de munca ieftina, prost platita si dispensabila, o tara mediocra, care se multumeste cu pozitia ei subordonata, de mina a doua. Dar chiar si asa, populatia tot trebuie sa invete macar sa citeasca, pentru a putea pricepe titlurile din „Cancan“ ori „Libertatea“, si sa scrie, ca sa poata posta comentarii pe Internet.