Dar, la o atenta ascultare, albumele recente ale unui Bob Dylan, Eric Clapton & J.J. Cale, David Gilmour sau Leslie West transmit „ceva” imposibil de transpus in cuvinte. (De-aia si cinta ei, neputind sa scrie articole sau carti, isn’t it?)
Te-ai astepta ca rockerii sa fie oameni obisnuiti, sa se retraga la vile, rumegindu-si, cu dinti implantati, cerealele dietetice? No way! Doar cei care au mimat artisticul (termen de lamurit pe filiera noicasiana) se vor fi luat cu alte indeletniciri. Artistii adevarati mor pe (linga) scena, ca-n filmele de la Hollywood. Sa nu devenim insa patetici cu niste indivizi a caror tinerete a fost marcata de lipsa oricaror iluzii sentimentaliste. Si care, in raceala unei societati anchilozate, (si-)au injectat (chiar cu ajutorul anabolizantelor) caldura dragostei, muzicalitatea erosului, frumusetea mortii.
Rockul este apanajul tineretii? Cine a crescut cu „clasicii”, cine a imbatrinit cu ei nu se mira de cum arata acum babalicii: fete ridate, pungi puhave in loc de obraji, burti la unii, schelete la altii, chelii si scofilcituri expresive in filmele horror… Exista o regula impusa de show-biz: fiecare nume ce-a insemnat ceva trebuie sa aiba un come-back! (Exceptie fac tocmai autenticii: ei continua fara odihna si fara moarte, unii – ca Rolling Stones – fiind virful absolut al industriei de gen, cu venituri si realizari… spectaculoase – si nu-i doar un joc de cuvinte!) Sint festivaluri pentru „tineri bunici” sau ratati ai epocii flower-power, ce aduc pe scena figuri consacrate cindva, autori de hituri cintate o vara si neuitate o viata, instrumentisti onorabili la vremea lor, azi maestri in fata minuitorilor de samplere si softuri. Te apuca jalea observind niste pensionari, intaritati de perspectiva inlesnirilor financiare, cum isi incordeaza pectoralii cazuti si-si umfla, peste placodent, obrajii. Linia melodica este aceeasi, la fel solourile de chitara, tobe, orga Hammond, bass; cuvintele aceleasi, dar… Lipseste ceva elementar si esential: poate vigoarea tineretii? Poate credinta in (aici ar trebui majuscule!) arta? Poate scinteia lisergica? Poate spiritul timpului?
Am vazut recent citeva spectacole de-astea, in care batrini (fosti) rockeri chinuiau corzi si coarde vocale, urechi si difuzoare. Jalnic! Aceleasi gesturi (fals) entuziaste, aceleasi sarituri (sontoroage) si semi-spagaturi studiate, cu aerul ca nimic nu s-a schimbat, ca sint(em) tineri, ca parul nu-i peruca si alte, si alte… Si totusi, zeci de mii de oameni sint acolo, adolescentii in fata scenei, parintii lor in tribune, bunicii dinaintea ecranului LCD! Ce magie ii stringe laolalta? Ce fire nevazute leaga acest popor, acest POPOROCK, nelasindu-l sa se rostogoleasca? Nu e doar un fenomen local, in Anglia sau State; la Praga, Lisabona, Istanbul, Moscova, ca sa nu mai zic de consacratele Hamburg si Tokyo, la Rio de Janeiro, Mexico City sau Beijing, la Athena sau in Sala Palatului din Bucuresti, acesti „batrini ce cu mindrie poarta ruina anilor in plete” obtin aceleasi ovatii si provoaca, la fel, aceeasi bucurie… Care-i misterul?