Greu de priceput nu e. Oamenii acestia sint integrati de multa vreme unui sistem showbiz ce functioneaza dupa legi clare. Daca respecti regula jocului, macar una dintre ele, ai sansa unei cariere indelungate, pline de succes, cu suisuri si coborisuri dupa cum dicteaza moda. Iar moda, se stie bine, n-o stabileste publicul, ci „casele de moda“. In cazul dat, grupurile cu interese financiare bine si divers articulate pe piata multimedia. N-as zice ca e rau pentru consumatorul de rind, care nu pretinde mai mult de-o seara distractiva, petrecuta intr-o sala sau intr-un club, fie el si de fite. Arta muzicala insa… E chiar ultima grija a celor care n-au nici o grija, in afara de cum sa gestioneze si sa inmulteasca banii. Si cind pe coperta unui disc nou aparut figureaza nume ca Mute Rec., Sony sau Columbia, degeaba scrie cu minuscule ©Venusnote Ltd. Drepturile de autor sint bune daca au consistenta si vin regulat in sume deloc neglijabile. Altfel, dupa o anumita virsta… Vorba unei vorbe notate de ofiterul care il asculta pe Constantin Noica sporovaind despre nevoile culturii romane de pe la 1974, si-n particular ale lui Paul Anghel: „Are si el necesitati, are 6-7 amante…“. Cum sa-si mentina standardul de viata depecherii, daca nu scot la fiecare 2-3 ani un album, pe care sa-l promoveze cintind vechile hituri?
Oarecum nostalgic, mi-amintesc de penultimul deceniu al secolului trecut, cind – cine nu stie? – Depeche Mode era cea mai tare senzatie, suprematia in materie de hi-tech pe scena. Nu era singura echipa ce folosea „jucarii“ de ultima generatie, nici nu exagera in productii hipercolor.
Totusi, muzica DM a prins la publicul din zone tot mai largi, diversificate ca structura sociala. Baietii au fost inventivi in minimalism compozitional, au punctat nevoia congenerilor de a umaniza cumva elementele industriale printre care se vedeau obligati sa traiasca, au celebrat modalitatile de evadare din realitatea terna a individului redus la un simplu cod pe-o cartela. Este pilduitor cum audienta DM s-a extins odata cu raspindirea civilizatiei supertehnice in toata lumea. Oare gresesc in observatia ca actualmente trupa are cautare mai mult in Europa si SUA, mai putin in Asia hiperindustrializata?
Tema iconografica aleasa de Anton Corbijn pentru imbracamintea vinilului trimite la vremea cind Hi-Fi-ul era in voga si mediul ambiant se degrada fara sa alarmeze pe mai mult de citiva excentrici. Priviti cu atentie ruinele rosii de pe coperta I. Nimic nu ma face sa cred ca poza n-ar fi facuta la Arpechim, ajuns azi ruina unei ruine. Casa de lemn, cu potcoava deasupra usii, de pe coperta interioara, e posibil sa fie de prin sudul SUA. Aluzia e la perioada cind DM imprima Violator si filma clipurile bine cunoscute. De altfel, David Gahan vorbea la conferinta de lansare ca Delta Machine (2013, Mute Rec.) s-ar situa valoric intre albumele de referinta din 1990 si 1993. Nimic de zis, nimic de contrazis. Evident insa e ca sunetul noului disc reia pe destule portiuni retete antefolosite. Cine astepta gaselnite inovatoare? Placerea ascultarii exista, indiscutabil, dar eu personal n-am resimtit nevoia sa repet auditia, nici macar in surround (deocamdata n-a fost editat asa).
Si-mi amintesc iarasi anii 1980, cind, prin discoteci agroindustriale, rivalul lui Depeche Mode era duoul Modern Talking. Care duo, mai productiv, scotea bianual cite o noua conserva, numita disc LP! DM se poate mindri abia acum ca egaleaza scorul!