Prapadul e povestea unui fotograf celebru adus prematur pe ultima suta de metri a vietii de un cancer pulmonar. Refuza sa se trateze, preferind lucrul cu obiectivul aparatului foto, iar ca urme ale trecerii prin aceasta lume lasa nuduri si imagini de nori. Face ce stie mai bine: fotografiaza luni la rind o juna intilnita in tramvai, Agnes, care intra in jocul lui macabru, ii suporta hachitele, il iubeste si ii coloreaza ultimele luni de biografie. Mai exista o sotie si doi veri ai modelului in aceasta mica istorie care, daca n-ar fi fost scrisa bine, ar fi adus a telenovela.
A fost scrisa bine, in stilul romanesc al lui Bartis, cu vorbe multe care curg tumultuos (autorul ungur cu origini tirgumuresene declara ca uneori scrie sute de pagini fara sa aseze vreun semn de punctuatie ori sa bata paragraf, ca totul curge navalnic si abia la lecturi ulterioare segmenteaza si slefuieste). Prapadul e o piesa de tip clasic, e teatru de actorie, cu replici aspre, taioase, cu personaje care intra abrupt in forma scenica si o parasesc la fel de abrupt, intr-un epic al cotidianului care, la o lectura mai atenta, releva teme filosofice. Ici-colo, cite un strop de umor, ca registru de contrast, doar atit cit e necesar ca sa potenteze drama.
O succesiune de fotografii animate
E un text cu multa tensiune, in care regizorul a intervenit usor, decupindu-l dupa regulile scenaristicii (Teodorovici e si scriitor de scenarii), spectacolul rulind sub ochii nostri cadru cu cadru. Tablourile scenice sint delimitate prin cut-uri si fadeout-uri, de parca o clacheta invizibila, a regizorului, segmenteaza epicul intr-un sir de cadre animate. De altfel, Lucian Dan Teodorovici utilizeaza multe tehnici specifice filmului, cross-cut, contre-jour-ul, umbrele, proiectia. Spectacolul e, de fapt, o succesiune de fotografii animate, ca un film vechi, vintage… totul e in alb-negru, singurele culori vii din scena fiind cele din vestimentatia tinerei Agnes. Cromatica e metaforica, sugerind polaritatile despre care vorbesc eroii: viata-moarte? iubire-ura? spiritual-mercantil. Spatiul scenic e dominat de dualitatea alb-negru, decorul e minimalist, citeva elemente de mobilier, aparate foto, proiectoare, mizanscena mizind pe actiunile si relatiile dintre personaje. Personajele interactioneaza direct cvasiexclusiv in pereche, abia la final trioul fotograf-sotie-Agnes intilnindu-se afectiv. Cea mai reusita constructie vizuala dezvolta sugestiv tema norilor din fotografiile artistului. Care isi „innoreaza“ nudurile, selectind norii cei mai potriviti dintr-o colectie de 10.000 de cumulus, cirrus, arcus, calvus, altostratus, mammatus etc. Teodor Corban, interpretul rolului principal, ii inventariaza plasat in spatele unui paravan-ecran alb, iar din contre-jour un proiector ii nuanteaza cromatic.
Un inceput facut cu dreptul
Asa cum ma asteptam, in noua postura creatoare pe care si-a asumat-o, Lucian Dan Teodorovici e ca-n romanele si scenariile pe care le-a semnat pina acum: creativ, profund, atent la detalii. Ca stil, e apropiat de neoclasicism, un neoclasicism cu tuse metaforice. Cel mai mare paradox al artei regizorale e ca, desi regizorul are, din toate punctele de vedere, caracteristicile unui adevarat director de scena, exprimarea sa estetica e una intermediata, se face prin actori, scenograf, compozitor, tehnicieni. Imi imaginez ca acest specific al punerii in scena i-a dat emotii suplimentare lui Lucian Dan Teodorovici la debut. Scriitorul e obisnuit ca succesul sa depinda direct de condeiul personal… acum succesul e mijlocit, depinde de o intreaga echipa, care trebuie sa modeleze scenic gindul regizoral.
Urmarind evolutia actoriceasca, am sesizat ca in acest plan, al lucrului cu interpretii, regizorul trebuie sa mai cistige experienta, sa exerseze cum sa-i aduca la intentiile si asteptarile sale. Chiar pe cei cu indelungi sezoane de activitate scenica. Pe Teodor Corban, spectatorii ieseni nu l-au mai vazut in ceva important de mai multa vreme. A facut mai mult film si reclame, asta poate fi o explicatie. Dintotdeauna, actorul s-a aratat mai apropiat de comedie, de ludic, decit de formele fixe. Rolul lui Farkas András il construieste cu o inexplicabila raceala. Modificarile de stare sint abrupte, facute cu detasare, fara cresterile si descresterile implicate de partitura dramatica. In siajul sau interpretativ, debutanta Delu Lucaci construieste un personaj a carui tinerete se izbeste frontal si dur de intelegerea nonfiintei, a drumului spre neant parcurs de fotograful pe care il asista. Catinca Tudose penduleaza, in rolul sotiei afectate de rutina, intre impulsul contradictoriu de a-si salva partenerul de viata si a-l pedepsi pentru cinismul afisat. Ea e trecutul, Agnes e prezentul, prospetimea din viata artistului care contempla moartea, o accepta ca disparitie fizica, dar o si sfideaza, prin semne ale frumosului lasate in urma. In roluri episodice, Constantin Puscasu si Dumitru Nastrusnicu construiesc doua „rude de singe“ pitoresti si charismatice.
In cazul lui Lucian Dan Teodorovici, regia nu e un moft de scriitor celebru care, intre doua romane, vrea sa incerce si altceva. Regia e o pasiune, mai noua, mai veche, nu conteaza datarea, careia creatorul ii da curs la maturitate. E un inceput facut cu dreptul!