Judith Shulevitz trece in revista cercetarile legate de singuratate si de efectele ei asupra sanatatii, pornind de la intuitiile psihanalistei Frieda Fromm- Reichmann (care credea ca singuratatea se afla in centrul maladiilor psihice), trecind prin studiile facute in anii ’80 (homosexualii infectati cu HIV care-si ascundeau identitatea sexuala mureau cu 2-3 ani mai repede decit cei care-si declarasera public preferintele) si ajungind pina la The Bucharest Early Intervention Project (copiii abandonati in ultimii ani ai comunismului si crescuti in orfelinate au produs mai putina „materie gri“ si „materie alba“ decit media, astfel incit amigdala si cortextul prefrontal, responsabile cu memoria, emotiile, luarea deciziilor, pur si simplu nu puteau comunica). Pe scurt, cercetarile din ultimele zeci de ani arata ca singuratatea ne afecteaza sanatatea („printre bolile despre care se crede ca ar fi provocate sau agravate de singuratate se numara Alzheimer, obezitatea, diabetul, bolile neurodegenerative, chiar si cancerul“) si ne grabeste moartea.
Ceea ce e cumplit, avind in vedere ca unul din 3 americani declara ca nu are pe nimeni fata de care sa se simta apropiat, si nu cred ca-n Europa situatia e cu mult mai diferita.
Textul cu care-am debutat in „Dilema veche“ a fost despre singuratate. Eram studenta in anul II si spuneam ca cel mai mult mi-e frica de singuratate. Au trecut 8 ani de atunci si, in privinta asta, lucrurile stau exact la fel. Mi se pare ca, daca as ajunge sa imbatrinesc singura, as fi pierduta. Asa ca, vorba lui Auden, „We must love one another or die“.