Toate aceste comparatii, fara a fi eronate in sine, sufera totusi de o anumita inadecvare metodologica. E gresit sa compari, de exemplu, o capitala ce in secolul al XIX-lea abia se infiripa dintr-o adunatura orientala de sate, cum este Bucurestiul, cu orase sau burguri cu trecut imperial si, implicit, investitii mai mari si capital cultural consistent, cum sint, sa zicem, Praga ori Budapesta. Bucurestiul si Budapesta nu au pornit de pe pozitii egale. Nu poti compara Bacaul cu Innsbruckul, Timisoara cu Bologna sau Constanta cu Nisa. Istoria culturala, economica, administrativa, modelele sociale specifice si o multime de alte elemente fac ca diferentele inevitabile sa se perpetueze de secole, iar comparatiile sa fie superflue. Astfel de asocieri nu dovedesc nimic, iar concluziile unei comparatii in acesti termeni intre „noi“ si „ei“ sint invalidate din start.
Ca exercitiu insa (si, cel mai ades, ca exercitiu de umilinta) ele functioneaza, asa cum functioneaza orice comparatie aproximativa: si caruta are roti, si un Rolls-Royce are roti, atunci de ce caruta noastra romaneasca nu e la fel de performanta ca automobilul britanic? Asa sintem noi, am ramas la coada Europei, nu sintem in stare sa facem nici o oiste Rolls-Royce, de caii nostri putere ce sa mai vorbim etc., etc.
E bine macar ca astfel de comparatii au o componenta aspirationala. Ne uitam la „ei“ ca sa vedem cum am vrea sa fim si „noi“. Avem niste modele, niste teluri pe care incercam – mai mult sau mai putin – sa le atingem. Sa producem ca nemtii, sa traim ca francezii, sa cream obiecte de arta (si masini) ca italienii. Dar comparatiile nu ne spun mare lucru despre masura in care reusim asta. Cum decalajele – sau cel putin diferentele – sint extrem de mari, ritmul progresului sau regresului autohton e greu de cuantificat. Ne-ar trebui niste termeni de comparatie similari, niste conditii initiale aproximativ identice, pentru a avea de unde sa plecam. Altfel spus, pentru o judecata cit de cit obiectiva, solutia cea mai buna ar fi sa gasim un set de locuri (orase, zone, grupuri de populatie) cu o evolutie similara pina intr-un anumit punct, dupa care, in urma unor transformari istorice, ele au pornit-o pe cai diferite – adica s-au plasat in conditii experimentale diferite. De la astfel de locuri am putea porni o evaluare.
Iar daca le cautam, pina la urma le gasim si pe acestea. Poate cel mai bun exemplu – unul care era chiar sub nasul meu, dar l-am vazut abia saptamina trecuta – este Banatul istoric, cu satele, orasele si comunitatile sale. De la recucerirea teritoriului de catre Imperiul Habsburgic si pina la sfirsitul Primului Razboi Mondial, aceasta regiune a avut o istorie comuna, o populatie destul de amestecata (majoritar romaneasca, dar si cu foarte multi locuitori germani, sirbi si maghiari), precum si orase si sate ce s-au dezvoltat in cadrul aceluiasi imperiu, Habsburgic si, ulterior, Austro-Ungar. S-au supus acelorasi autoritati, au respectat aceleasi legi, s-au dezvoltat in aproximativ acelasi ritm – intr-un cuvint, au avut o evolutie sociopolitica similara. Apoi, dupa 1918, unele dintre ele au devenit romanesti, altele maghiare, altele sirbesti, iar dezvoltarea lor a urmat regulile administratiilor proaspat constituite, al caror rezultat il putem vedea acum daca vizitam citeva dintre orasele romano-maghiaro-sirbe ale Banatului. Diferentele, schimbarile, decalajele si contrastele, atunci cind exista, nu pot fi decit rezultatul ultimului secol, cel al istoriei lor separate, in cadrele noilor state nationale de dupa 1918. Iar despre ele povestim saptamina viitoare.