Filigranul greu de observat cu ochiul liber (darmite cu irisul imbatrinit!) are fragilitate ridicata, are pretentia nescrisa de a fi ascuns in locuri ferite de cimpuri electrice, prin undele carora daca-i plimbat discul capata proprietati magnetice, adunind particulele de praf mai abitir decit stringe un primar demagog saracii la pomana de zilele orasului. Sa feresti un disc de vinil din calea pulberii ce se „joaca in imperiul unei raze“ e tot atit de greu ca si sa impiedici un presedinte populist sa faca baie de multime. Sa nu patezi platanul cu bere, cafea, vodca sau alte substante euforizante, inseamna sa nu fii rocker, cu toate ca naravul acesta nu-i conditie sine qua non pentru includerea in gasca. Si, asa cum s-au citit carti la lumina luminarii, s-au ascultat si viniluri la un aparat ce functiona pe baterii, desi schema de alimentare nu era deloc una standard, ci alta, ingenios improvizata de-un electronist dibaci a carui cariera s-a inecat intr-un butoi cu matrafox.
Nimic nu impiedica pastrarea discului in cele mai recomandate conditii, cu exceptia ascultarii lui! Cu cit un disc e mai bun, mai renumit, mai plin de ritm si culori timbrale, cu atit ii creste gradul de uzura prin auditii repetate. Dupa un rastimp oarecare, placa devine literalmente plata, santurile nu se disting, rugozitatea proaspata, cu aer de aratura primavaratica, se coace lent sub arsura nenumaratelor invirteli. Cine stie cum, suprafata aceea sensibila devine uscata ca o toba de tinichea, iar canalele ce pareau cindva brazde abia rasturnate se taseaza sub senila masinii invizibile a neglijentei. Privit in detaliu, oblic sub lumina becului incandescent, un disc nou are straluciri inghetate, ca reflexele lunii printr-un geam jivrat, iarna, cind cerul e spuzit de stele, iar gerul face zapada sa scirtiie, aerul sa crape si vodca sa spintece singele cum patrunde jetul de acid colorat in materialul inca moale din care se toarna carcasa de plastic a diverselor jucarii. Privit in aceeasi lumina si in aceleasi conditii, dar dupa citeva luni de folosire, si nu intensa, discul va fi mat, mut, uneori mincinos, deoarece frecarea nervurii ebonitei cu acul de diamant al pick-upului sterge documentul audio imprimat acolo. Iar daca deteriorarea e fizica, n-ai ce-i face! spun toti posesorii si ascultatorii de viniluri, cu resemnare demna de funeralii personale.
Ca defectiunea sau boala se manifesta dupa niste ani de la violarea tiplei transparente ce protejeaza coperta de carton lucios, dupa despuierea camasii de protectie, si-n fine, dupa dezvirginarea discului insusi, cu eticheta lui rotunda, pe care nu stii niciodata ce-ai sa gasesti scris, e un fapt normal. Vinilul are un fel de viata aparte, care se simte prin difuzor ca un puls, ca o rasuflare, ca o soapta hipnotizanta, uneori plina de senzualitate matematic distribuita, alteori la fel de consistenta precum a scheletului gasit intr-un sarcofag vandalizat. Pot sa inteleg ca „moartea“ unuia sau altuia dintre exemplare se petrece natural, ca la orice organism viu. Dar cind imperfectiunea se afirma de la primul contact, n-ai cum sa ocolesti concluzia ca pacaneala este curata pacaleala! A casei de discuri, care n-a controlat procesul de fabricatie ori a folosit un producator ieftin? A negustorului care vinde ce poate? Tehnologic costisitoare, pirateria nu-i deloc exclusa nici la vinil!
Si-atunci, cumparatorul e fraier sau blestemat?