Cu ochi obositi, printre pleoape arse, contemplu trecutul de istorii singeroase, imbibat de crimele diverselor popoare disparute, de agitatiile (sin)ucigase provocate de ambitia vreunui rege a carui coruptie este intrecuta de cruzime, sau de-o regina picata in focul amorului turbat pentru Adonisul nazuros si egolatru. Maceluri comise in numele credintei sau al unei zeitati ramase ca basorelief pe cine stie ce piatra dintr-un tumul uitat, stergeri de pe fata pamintului ale cetatilor nesupuse ori razvratite, genocide iscate din ratiuni politice, totul facut cu obstinatie metodica, dictata de intoleranta – cea mai cumplita trasatura de caracter a spiritului primar. Agresivitatea acestuia e un corolar ce nu mai necesita argumente. Doar combatere. Dar cu ce arme? Ce poti opune fortei brute? O forta mai mare? Orphaned Land alege forta muzicii.
Mi-am amintit, ascultind albumul israelienilor, de perioada vietii mele netranspusa inca in vreo proza. Elev de liceu, pendulam intre viata de Bucuresti, cu tentatii carora greu le rezistam, si viata din satul natal, la care nazuiam sa ma intorc. Bilunar si, desigur, intre doua trimestre chiar ma intorceam acasa, cu valiza plina de carti si discuri, cu mintea umflata de ceea ce invatasem in capitala. Dadeam buzna sa impartasesc stiinta prietenilor de pe ulita copilariei. Traiau acolo trei baieti de-acelasi leat, mai mari ca mine cu 8 ani, nici unul dispus sa lase altuia intiietatea la ceva, fie ca era vorba de munca, bautura sau casatorie. (Referitor la casatorie, tustrei se ambitionau sa nu cedeze ispitei; aminau decizia, in ciuda cicalelilor parintesti si-a ironiei unui alt vecin, care ii ameninta consecvent ca-i urca in caruta si-i duce la Vulpesti, un sat locuit, pesemne, numai de femei, intre care puteau gasi vreuna pe gustul lor!) Cu toate ca pareau nedespartiti, imitindu-se tacit, cei trei rar se intelegeau cu adevarat bine, deseori se certau, linga sticla de vermut, iar pe la jumatatea anilor 1970 niciodata nu admiteau ca gresesc.
In vacanta iernii asternute dupa razboiul israeliano-arab, i-am gasit pe vecinii si prietenii mei invrajbiti de-a binelea. Nu-si mai vorbeau, nu se salutau si, ceea ce intruchipa extremul rau, nici nu mai beau impreuna. Eram consternat. Ideea ca rivalitatea lor ameninta sa devina dusmanie m-a determinat sa incep lupta de lamurire cu fiecare in parte. Le-am aratat ce pierd, ce cistiga si ce distrug certindu-se, le-am reliefat exemplul negativ al recentului conflict din Orientul Apropiat (si m-am pomenit apostrofat cu vocabula „ceausescule“ – poate fiindca repurtam acelasi succes ca liderul roman in pacificarea semitilor?!), le-am dat de baut, jecmanind rezerva strategica de „penicilina de prune“ pastrata de tata pentru sarbatori! Degeaba! Cei trei nu cedau. Ba chiar tustrei m-au acuzat, cu aproximativ aceleasi cuvinte, ca incerc sa-i pacalesc, de parca le solicitam iscalituri pe-un tratat de succesiune, si nu unul, imaginar, de pace!
Vazindu-ma suparat ocna pe obstinatia lor, ca sa ma imbuneze, in seara de Sf. Ion, onomastica unuia, au destupat niste vin spumos si ne-am prefacut ca toate-s calde si frumoase. Dimineata urmatoare plecam la Bucuresti, cu povara neimplinirii suprapusa pe suspiciunea activitatii subversive, de care greu am scapat.
Nu m-as mira sa pateasca la fel metalistii israelieni, incercind sa convinga omenirea ca Divinitatea e Una.