Si, daca nu le-am vazut de la inceput, de la prima serie, nu ma intereseaza ce s-a intimplat atunci, mie imi trebuie sa aflu ce se petrece acum, in episoadele care tocmai se dau la televiziunea americana. S-ar putea sa ma prinda atit de tare pentru ca, tineti-va bine, „viata e ca un episod”. Dincolo de explicatia crestina, care nu ma intereseaza prea tare in logica acestei argumentatii, cum ca pe lumea cealalta ar urma episodul 2, mai exista si alte motive pentru care mi-am permis sa formulez comparatia de mai sus.
Totul porneste de la clipit. Deschidem ochii (si, in clipa imediat urmatoare, ii inchidem, apoi iar etc. etc.) dupa primele 24 de saptamini de viata inauntru, in placenta. Ca sa nu mai spun ca, desi nu zimbim in prima luna dupa ce ne-am nascut (pai, chiar? ce-ar fi asa amuzant?), zimbim tot acolo, inauntru. Dar, revenind la clipit, asa ne petrecem viata, nevazind niciodata totul, lasind sa ne scape atitea detalii, poate, foarte importante. In acelasi timp, ne si aparam. Cum ar fi sa ne fi nascut cu pleoapele lipite? Eu, una, n-as fi rezistat mai multe de citeva ore.
Sintem niste fiinte episodice, dormim, mincam, cunoastem din viata prietenilor nostri numai fragmente (ca si cum ne-am uita la serialul lor personal), visam (si ala e tot un serial, dar daca am scapat un episod, deja nu mai intelegem nimic). Nu serial killers, ci serial… cum sa-i spun oare, dreamers. Am incheiat patetic inc-un episod din Enticlopedie. Va urma.