La Wong, timpul e ca o apa, ca un abur – dar e un paradox pentru ca, desi scapa printre degete, e o marime care determina destinul personajelor si, uneori, il marcheaza drastic. El exista si, in acelasi timp, nu exista. Indragostitii din In the Mood for Love traverseaza ani fara sa se vada si fara sa isi modifice sentimentele, desi lipsa de timing (erau casatoriti, dar nu impreuna) ii despartise de la bun inceput. Cel mai recent film al lui Wong, mare succes de box office in China, unde a fost lansat la inceputul anului (inainte de a deschide Festivalul de la Berlin), preia aceasta „forma“ a timpului mulind-o pe destinele lui Ip Man si Gong Er, doi maestri kung fu a caror iubire se consuma mai mult in absenta. De fapt, nici nu poti fi sigur ca e asa deoarece nu primesti prea multe indicii, dar, presupunind ca doar ceea ce vezi exista, iubirea lor nu se implineste decit atunci cind devine imposibila. E un fel de „amour de loin“, de iubire medievala care infloreste fara ca cei doi sa se vada, numai ca distanta e si in timp.
Eu fac acum poezele, dar de fapt The Grandmaster nu e atit de reusit ca poveste pe cit e la nivel „coregrafic“, nervul lui Yuen Wo Ping, care a regizat si secventele de lupta din Matrix ori Tigru si dragon, intrind in rezonanta cu sensibilitatea lui Wong. Cea mai pregnanta e confruntarea dintre Ip Man si Gong Er, care are ceva de chirurgie si de caligrafie japoneza, facindu-ne in acelasi timp sa intelegem aproape senzorial atractia taioasa, dar „etufata“ dintre personaje.
Altfel, filmul e nefericit construit, din statii temporale pe care le bifeaza destul de grabit, superbe secvente de actiune si dialoguri care se vor intelepte, dar care suna fals. Poate ca ambitul lui Wong a fost prea mare. Acest film la care cineastul viseaza inca din anii ‘’90 vrea sa fie si un film biografic, si o epopee a Chinei, si un love story. E prea grandios, e ca o friptura foarte complicata, cu un sos elaborat, la care tot pregatesti fiecare detaliu pina cind se strica.
In contratimp
Tot despre timp e vorba si in Era si timpul!/About Time, o comedie romantica pe care o recomandasera trailerul simpatic, prezenta lui Rachel McAdams si faptul ca era scris si regizat de Richard Curtis (autorul lui Pur si simplu dragoste/Love Actually, scenaristul lui 4 nunti si o inmormintare/4 Weddings and a Funeral, Jurnalul lui Bridget Jones/Bridget Jones’s Diary si Notting Hill). Pe cit era trailerul de simplu, pe atit de complicat e filmul, trucul care ar fi trebuit sa fie o sursa de umor – eroul (Domhnall Gleeson) afla de la tatal sau (Bill Nighy) ca poate calatori in timp – punindu-ti mintea pe bigudiuri in asa hal incit refuzi sa mai gindesti. Poate ca pe asta a mizat Curtis atunci cind si-a dat singur seama ca povestea nu are logica; partea proasta e ca nici umor nu are – si atunci, de unde atita rabdare? Filmul pare facut pe repede inainte, fara ca regizorul-scenarist sa doarma mai mult pe poveste (sic!). Faptul ca eroul se intoarce inapoi pentru a drege situatii in care nu a avut suficienta prezenta de spirit il ajuta mai mult pe scenaristul in pana de idei decit filmul care, prin astfel de miscari indaratul acului, inainteaza foarte greu. Singurele lucruri care il salta sint luminozitarea lui Rachel McAdams, personalitatea lui Bill Nighy (pe care iti vine sa il iei acasa si sa-l pui sa-ti interpreteze retete de bucatarie) si aerul de baiat bun al lui Domhnall Gleeson (fiul lui Brandan Gleeson). In rest, avem si noi sentimente frumoase, multumim frumos!