Ioan Stoleru
„Avem alaturi de noi doi dintre cei mai importanti, subtili si mai adevarati prozatori din literatura romana de astazi“, a deschis moderatoarea evenimentului. Despre Adriana Bittel a spus ca este una dintre prozatoarele emblematice ale generatiei ’80. „Intr-o generatie de prozatori foarte multi si foarte diferiti, unii experimentalisti, altii nu, unii complicati, altii simpli, unii exuberanti, altii conservatori, a reusit sa fie inconfundabila. Este prozatoarea care mi-ar fi placut intr-o viata sa fiu“, a continuat Simona Sora. Pe Ovidiu Nimigean l-a descris ca fiind intransigent, „mai degraba in zona etica, dar si in cea estetica“; a adus vorba de cronica lui Bogdan Alexandru-Stanescu la romanul sau, Radacina de bucsau, in care spunea nu doar ca este o capodopera, dar si ca personajul principal e suferinta, un lucru „groaznic de greu“ de realizat.
Adriana Bittel a citit din proza Departe in zare, spre Azuga:
„«O schimbare iti va face bine», mi-au spus. «Du-te la munte», mi-au spus. Si ca intotdeauna, i-am ascultat. «Nu, fara carti», mi-au spus. «Trebuie sa-ti odihnesti ochii». Sacosa s-a dezumflat peste pulovar si rochia de schimb. Mi-am luat biletul de la Brasov, urmind sa decid la intimplare unde sa cobor. De cum am coborit, m-a luat in primire o femeie. «Am o camera buna, la bloc, n-o dau oricui.» Nu voiam camera la bloc, ca asta aveam si acasa. «Stimata domnisoara», a insistat femeia, «la mine e liniste si sint singura. Si mi-a placut de cum v-am vazut, ca eu cunosc la oameni». Mintea, vedeam asta in expresia speriata. Nu se pricepea la oameni, avea nevoie de bani. Pensie de urmas“.
O. Nimigean a citit un fragment, „Motto“, din Mortido, primul roman, avertizindu-ne ca este vorba de o carte cu bucati disparate, cu mai multe nivele narative:
„«A, n-ai ce-i face», zise pisica. «Toti sintem nebuni pe-aici. Si eu sint nebuna, si tu esti nebuna.» «De unde stii ca sint nebuna?», intreba Alisa. «Trebuie sa fii», zise pisica, «ca altfel, ce calcai pe aici?» Se opri in mijlocul strazii. Lumea deodata se departase de el. s…t pamintul si cerul se curbasera, subtiate, rotindu-se ca apele unui balon de sapun. Plutea singur intr-un foc sferic, absorbit in afara. s…t Matele se destramara ca un caier, rotulele se rostogolira intr-aiurea, pierzindu-se ca doi meteori. Carnea se rarefie si se ridica precum aburul. Oasele se faramitara ca o faina galbuie. s…t Un fluture cu coada de sopirla se balabani in miezul globului. Se pulverizara. Un nour de particule. Un furnicar de ochi; vedea totul; simtea totul. Ca o eliberare, ca o explozie rece. Era totul. Se rupea in farime. Se purta peste si intr-o si sub o lume in descompunere. El insusi o lume care nu mai era lume. Dezagregarea ce mare. Dezgustul universal“.
Din Georgi Gospodinov, care a fost numit de critica germana „un umorist al disperarii“, Simona Sora a citit un fragment din Un roman natural, carte publicata in 22 de limbi si care l-a facut cunoscut pe autor la nivel international:
„Sa vorbim despre altceva. Despre fotbal. Despre Tarantino. Ciini? Mai bine pisici. Le prefer ciinilor. Nu merg niciodata in haita. Nu simt fata de nimic o mai mare mila decit fata de ciinii si pisicile vagaboande. Sint de compatimit chiar mai mult decit vagabonzii. Dar tot mai mult mi-e mila de pisici. Ciinii parca au invatat citeva smecherii. Le-au vazut la cersetori si copiaza iscusit o atitudine care naste compasiune. Se apropie de tine, chipurile cu incredere, te miros, poarta in ochi o tristete infinita cind te privesc, masinile ii lovesc, sint striviti pe asfalt, ii calca pe labute. Nefericirea lor e intotdeauna coada ochilor tai. Pisicile maidaneze afiseaza o totala alta mindrie“.
Umorul, unul din marile daruri
Intilnirea a continuat cu o discutie despre umor. In opinia Adrianei Bittel, acesta este unul din marile daruri cu care poate fi cineva inzestrat si „e salvator in foarte multe situatii“, iar oamenii cu care rizi iti devin prieteni. „Poate fi de mai multe feluri, poate fi si malitios, si muscator, dar nu asta e genul meu“, a spus scriitoarea, continuind ca nu poate comunica cu cineva lipsit de umor. O. Nimigean a amintit de prozatorul austriac Thomas Bernhard, care la inceput pare omul cel mai lipsit de umor, cel mai morocanos, insa „paradoxul face ca pe masura ce se delumineaza morocanosenia lui, pagina devine tot mai simpatica, pina la a atinge acest umor decrispat si binevoitor de care vorbea doamna Bittel“. Cit despre sarcasm, acesta a spus ca e legat de umor atunci cind e indreptat in zona socialului, a moravurilor, a politicului, altfel poate fi o cruzime dezgustatoare.
Adriana Bittel: „Sint senzatii pe care le traim prin literatura“
In ce priveste artificiul literaturii, cei doi scriitori au pareri diferite. Daca Adriana Bittel a spus ca povestile isi creeaza propria realitate, referindu-se la senzatiile pe care le traim prin literatura, „mecanisme care creeaza aceasta senzatie de autentic“, O. Nimigean este de parere ca, desi literatura are liniile ei de forta, aceasta si recupereaza realitatea, facind o comparatie cu un film in care intr-un desert unde se construiau cladiri inalte, prospera comertul, insa centrul era un loc pur, neatins. „Cred ca e ceva similar in literatura. E un loc pe care il tatonezi, de care te apropii cu teama, uneori intri ca in Zona Tarkovskiana si in jurul lui pui schele, construiesti cladiri interesante, unele chiar sofisticate. Echilibrul este in cele doua“, a explicat scriitorul.
Discutia a atins si problema comunismului in literatura romana, Adriana Bittel fiind de parere ca inca nu s-a scris un roman cuprinzator, exhaustiv despre aceasta perioada din istoria noastra, „dar asta e treaba de mare romancier; este o epoca lunga, are foarte multe nuante, se pot amesteca, asa cum e la moda acum, personaje reale cu unele fictive“. Despre eroul si centrul unui roman, O. Nimigean a spus ca „nu e suficient sa patinezi pe suprafata nici a lucrurilor, nici a literaturii“.
Prea putini traducatori pentru citi scriitori ar merita tradusi
Pentru ca festivalul este unul care acorda atentie si traducerilor, cei doi autori au vorbit si despre faptul ca mai multi traducatori ar ajuta ca literatura romana sa ajunga peste hotare, pentru ca „scriitori care merita tradusi exista“, in opinia Adrianei Bittel. Lipseste insa un sistem obiectiv de selectie, care sa determine cine ar trebui tradus si cine nu. O. Nimigean a spus ca, desi Romania a fost invitat de onoare la Salonul de Carte de la Paris si au apa-rut carti romanesti in librariile de acolo, foarte putine au intrat in circuitul real al criticii si al cititorilor, subliniind ca trebuie in continuare investit in traducatori si intr-o strategie de promovare.
Despre provincialismul in literatura, cei doi scriitori au fost de acord. Adriana Bittel considera ca sint de multe ori scriitori mai buni din asa-numitele orase de provincie decit din Bucuresti, iar O. Nimigean a spus ca „provincia e locul unde se imita; poate fi la Paris, poate fi la Focsani“.