Sigur, in anii comunismului multi dintre cei amintiti mai sus au trait mai bine decit majoritatea populatiei – si in dauna acelei populatii. Insa am banuiala ca printre nostalgicii din sondaje s-ar numara si oameni care in realitate astazi au un trai mai bun decit acum trei-patru decenii.
Pare absurd, da. Dar poate ca nu e chiar asa cum pare. Perceptia individuala a bunastarii nu e totuna cu indicatorii economici stabiliti de experti. N-ar fi deloc o surpriza ca printre cei care spun ca „inainte era mai bine“ sa fie oameni care au, de exemplu, un automobil Volkswagen sau Audi (luat la mina a doua), a carui fotografie, decupata dintr-o revista, o tineau in anii ’80 pe birou, sub o placa de sticla, si o priveau tinjitori. In mod sigur nostalgicul are azi cablu TV sau antena satelit, la care urmareste mai mult de doua ore de program, si isi aminteste foarte vag discursurile Tovarasului sau defilarile si manifestatiile la care era dus cu hurta. S-ar putea si ca nostalgicul de azi sa doarma simbata pina tirziu sau sa iasa cu familia in weekend, cum iesea odinioara duminica – doar duminica, pentru ca simbata era zi lucratoare.
Insa tipul acesta de nostalgic (practic, inocent) percepe lucrurile altfel decit economistii care fac calcule concrete si reci. Vede pretutindeni in jur avutii etalate cu nerusinare si simte acut discrepanta dintre traiul lui amarit si opulenta puternicilor de azi. Ii vine greu sa creada ca ea exista si odinioara – desi exista, doar ca era o opulenta ascunsa, controlata de frica. Vede bogatii imense, la care nu va ajunge niciodata, si se simte sarac prin comparatie cu altii, cu cei de azi, nu cu el insusi, cel de acum trei decenii. De cite ori n-ati auzit replica: „E drept, inainte nu se gasea nimic, iar acum se gasesc de toate, dar nu-ti poti permite sa cumperi nimic“?
Si-apoi mai exista o nostalgie, poate meschina, poate ridicola, dar foarte umana, pe care cei ce n-au trait-o nici macar n-o pot intelege. E nostalgia victoriilor marunte, pe care ni le-a furat disparitia comunismului. Nostalgicul stie foarte bine ca, de exemplu, in anii comunismului nu se gaseau banane sau portocale decit foarte rar, de obicei in preajma sarbatorilor de iarna, iar atunci cozile la exoticele fructe se intindeau pe strazi intregi. Stie asta, dar cind isi aminteste acea epoca, de obicei ii vin in minte clipele minunate in care se smulgea din mijlocul multimii si o pornea triumfator spre casa, cu un kilogram de portocale sau de banane inca necoapte intr-o punga de plastic sifonata. Era mica lui victorie din acea zi, o victorie greu de descris azi. Caderea comunismului i-a furat astfel de victorii personale, ce se ofereau, democratic, tuturor romanilor o data pe an. Sa cumperi un kilogram de banane nu mai e demult un triumf.
Si nu erau doar bananele sau portocalele. Un lighean de aluminiu pentru antena satelit, facut ilegal intr-o fabrica, si un receptor-decodor de programe, adus de un prieten din Germania, iti confereau un statut pe care azi nu-l mai poti obtine prea usor. Un videocasetofon il transforma pe proprietarul lui intr-un mic boier de bloc si ii permitea sa-si creeze o retea de relatii, atit de utile pentru alte victorii marunte, cum ar fi kilogramul de salam, bucata de carne de porc fara os sau canistra de benzina primita pe sest de la vinzatorul caruia ii imprumuta o videocaseta cu Superman II sau cu Indiana Jones si Templul Mortii.
Multe erau aceste victorii marunte carora azi unii le duc dorul. Multe si de neuitat. Acum reusita de altadata a devenit la fel de banala ca un kilogram de cafea, o sticla de whisky sau un sapun Fa cumparat de la supermarket. Pretentiile au crescut. E tot mai greu sa te impui in ochii celor din jur – sau chiar in propriii tai ochi – cu o izbinda sociala demna de luat in seama. Pe atunci, in anii aceia cenusii, parca era mai simplu.
Si, desigur, viata era mai usoara la treizeci de ani decit e la saizeci. Dar din punctul asta de vedere nu s-a schimbat nimic – niciodata si nicaieri. Nici macar in Romania lui Ceausescu.