In 1999 scosese Moloch, in care se ocupa de Hitler, in 2001 a trecut la Lenin despre care a facut Taurus, iar in 2005 prezenta la Cannes ultimul film din trilogia (pe atunci) a naturii puterii, Soare/Solntze, unde imagina ultimele zile ale imparatului Hirohito inainte de caderea Japoniei, la sfirsitul celui de-Al Doilea Razboi Mondial. In urma cu doi ani, cind Sokurov arata la Venetia Faust, pentru care urma sa primeasca Leul de Aur (dintr-o competitie fara mari virfuri), au fost critici care s-au intrebat ce rost avea un film care sa transforme „threesome“-ul in „foursome“. Asta vrea sa insemne ca revizitarea operelor lui Goethe (Faust) si Thomas Mann (Doctor Faustus) nu ar fi adus mari noutati fata de ce s-a mai facut, dupa cum nici seria puterii n-ar fi fost mai completa cu Faust decit fara. Dar „ambitul“ lui Sokurov, concretizat in cel mai scump film din cariera (aproximativ opt milioane de euro), film care nu s-ar fi terminat daca n-ar fi intervenit personal Vladimir Putin (fan Goethe si cultura germana), e pina la urma de inteles. Sokurov putea modela cum dorea sentimentul puterii trait de Faust si, adaptindu-i liber pe cei doi scriitori germani, putea spune ca pentru erou puterea era egala cu capacitatea de a transcende lumea reala prin iubire. Cineastul vorbeste intr-un interviu despre „nefericirea patologica in viata de zi cu zi“ de care sufera eroul. Abordarea e fireasca intr-un secol cind boala nefericirii e mai frecventa decit sifilisul pe vremea cind Adrian Leverkühn, eroul lui Thomas Mann, ii ceda lui Mefistofel pentru ca dorea sa fie un compozitor genial.
Faustul lui Sokurov e un medic alchimist care a pierdut gustul vietii si pe care aparitia lui Gretchen il insufleteste pina la limita obsesiei, facindu-l sa-si vinda sufletul pentru o noapte cu ea. Spre deosebire de Goethe, Sokurov il face pe Faust sa-l ucida pe fratele lui Gretchen in mod accidental, inainte de a o cunoaste, poate pentru ca si dragostea ei sa depaseasca un obstacol.
Fauste genul de film care ii poate umple de fiori pe iubitorii teatrului (nu degeaba a intrat in programul Festivalului National de Teatru), dar care pe cinefilii la curent cu ultimele icnete din domeniu nu ii va arunca neaparat din scaun. E un film mai degraba pretentios in care se vorbeste mult pe marginea unei interpretari destul de la indemina, iar faptul ca pierzi timp ca sa citesti subtitrarea (dialogurile sint in germana) in loc sa savurezi imaginea lui Bruno Delbonnel e destul de frustrant. Delbonnel lucreaza in tonuri de gri si, asemanator filmelor precedente din tetralogie, poetizeaza pe marginea unei interpretari a trecutului. Daca nu te lipeste de zid prin intreaga demonstratie, filmul lui Sokurov iti ramine in cap prin tablouri, de pilda prin imaginea finala a iadului sub forma unui ghetar alb-albastrui.
Amorul de sine
In schimb, primul film al lui Toma Enache, Nu sint faimos… dar sint aroman, este un lungmetraj independent si vorbit in aromana, al carui buget de 300.000 de euro a fost strins exclusiv din donatiile comunitatii aromane. Inclusiv Gheorghe Hagi a cotizat si si-a pus vila la dispozitie pentru filmarea unei secvente. In ciuda titlului, eroul e un faimos regizor de film pe nume Toni Caramusat (interpretat de regizorul care e si producator), care pleaca in SUA sa ia un mare premiu pentru film documentar (ceremonia seamana cu Oscarurile) si care descopera mitul unui personaj pe nume Armanamea (interpretat de modelul Linda Croitoru – sau Linda Taylor, cum scrie pe genericul in engleza al filmului). Odiseea eroului ce strabate mai multe tari in cautarea lui Armanamea – care e de fapt un mit, dar care ii apare in viziuni – e o metafora a dorintei de unitate etnica. Cu zeci de personaje interpretate de neprofesionisti (cu exceptia lui Rudy Rosenfeld), membri ai comunitatii de machedoni din Romania, cu un scenariu scris de cineva care nu stie cum se scrie un scenariu si regizat de cineva care parca n-a vazut un film in viata lui, Nu sint faimos… dar sint aroman e animat de figura entuziasta a lui Toma Enache. Eroul are in permanenta o expresie timp-fericita, ca in filmele de la Bollywood, si se ingrijeste de persoana sa, desi asta n-are nici o legatura cu unitatea etnica: isi indreapta dintii, se tunde si curteaza obsesiv femei frumoase. In schimb, traditia e reprezentata de sosetele de la bunica si dorinta de a face multi „cilimei“ (copii). Acest film e expresia imaginii de sine a cuiva cu foarte buna parere despre sine, dar nu are vreo legatura cu cinemaul.