Un vis
Chior de somn, am stat un pic in capul oaselor si mi-a venit brusc in minte imaginea unui cetatean rus vazut in centrul Moscovei (Dan Lungu mi-e martor), care statea intr-o ghereta plasata in calea trecatorilor, de maximum doi metri patrati, un fel de cabina telefonica mai confort 1, dotata cu scaunel si televizoras – si ce facea? Gatea cartofi prajiti la un resou asezat pe taburet.
Si-i taia feliute direct din palma in uleiul incins din tigaie, raspindind mirosul de-a lungul peretilor unei universitati la care omul era, cred, portar, paznic, ceva in genul asta.
La fel de brusc, mi-a trecut foamea si m-am culcat la loc.
Un tenismen
E ceva vreme de cind ma tot intilnesc prin oras cu un tip despre care am impresia ca-i o veche cunostinta. Genul de om despre care simti cumva ca de multe ori ti-ai incrucisat pasii, vorbele si privirile cu el, dar nu stii de unde sa-l iei. Ba chiar l-am salutat intr-o zi, insa nu mi-a raspuns. A pus capul in pamint si s-a indepartat grabit. Ceea ce mai degraba – habar n-am de ce – m-a convins ca ne cunoastem de undeva.
Oricum, omul se comporta ciudat: pare haituit, mereu urmarit de cineva din umbra, aruncind priviri fugare inapoi, stinga-dreapta, atunci cind merge pe strada. Ca un detaliu nesemnificativ, dar pe care il observ de fiecare data, e ca-i incaltat intotdeauna cu tenisi, aceiasi, chiar si iarna. Poate si asta contribuie la sentimentul de mila – una crestineasca, deloc superioara – pe care mi-l stirneste de fiecare data aparitia lui.
Intr-o seara pe la zece, am intrat intr-un nonstop sa-mi cumpar tigari. Magazin mic, aglomeratie mare. Doamna vinzatoare abia se misca, scotea chestiile solicitate din vitrina ca-ntr-o scena din Matrix: apucai sa vezi in relanti cum se ridica firele de praf de pe o conserva de peste, ii zboara pe linga ureche si apoi cad si se asaza dracului pe podea. Plus ca doamna tasta la casa ca si cum ar fi sculptat cifrele cu o daltita, pe granit. Si-n incremenirea asta, vad o mina – tot in relanti – care se strecoasa pe linga bratul meu si-nhata un pachet de Orbit, stind sa cada, din poseta unei femei din fata mea. Apoi aud o voce cavernoasa:
— Domnisoara, fiti mai atenta, era sa va cada Orbitul.
Iar stapinul vocii ii da Orbitul.
Ma-ntorc si observ cu coada ochiului ca era baiatul in tenisi. Intr-un mod stupid, i-am intors repede spatele. Apoi il aud, soptit, ca pentru sine, dar sigur vroia sa aud si eu:
— Daca ar fi fost un portofel, as fi procedat la fel.
N-am zis nimic. Mi-am concentrat ochii pe firele de praf in cadere libera spre podea. Si-l mai aud o data, apasat, din rarunchi, tot soptit:
— Urrrasc hotii!
Pina la scara blocului, mi-am amintit: baiatul cu tenisi lucreaza la un magazin de metalo-chimice unde mergeam acum vreo jumatate de an, de vreo cincizeci de ori pe zi, ca sa cumpar cele o mie de prostioare – perii, pensoane si pensonase, saibe, cuie, nituri, vopsele etc. –, niciodata de-ajuns, pentru renovarea apartamentului.
Dar jur ca n-am furat nici macar o saiba de-acolo.
Un cintec
Am fost acasa. Pe fuga, ca de obicei. O vazuta, o mincata si-o venita. Cind am ajuns, am vorbit cu mama si am intrebat unde e tata, pe care nu-l vedeam. Cica lucreaza in gradina. M-am dus in spatele casei si l-am zarit departe, in vie, pe bucata pe care am sadit-o impreuna cu vreo 20 de ani in urma (si el ma asigura: „Sa vezi tu ce vin o sa iasa din butucii astia!“). L-am strigat. Nu m-a auzit. Pe masura ce ma apropiam, aproape ca nu-mi venea sa cred: cinta. Cinta si era in cintecul lui un soi de durere la basca vecina cu Zen.
A tresarit cind l-am imbratisat si m-a atentionat ca sa am grija: e murdar de pamint. „Las-o mai moale, zic, ce te chinui atit?“ Mi-a raspuns vioi, smecheros: „Ce dracu’ sa fac, tata, c-am iesit la pensie, ce alte griji sa am?“. Griji s-ar mai gasi, ca am avut in ultimii ani, toti din familia noastra, o perioada nu tocmai grozava din multe puncte de vedere. El insa gasise motive de a cinta.
Si-am avut brusc impresia ca totul e bine, ca traim in cea mai buna si mai frumoasa lume posibila.