In primul rind ca judecarea aceasta vine cam tirziu, dupa colapsul societatii socialiste multilateral dezvoltate, si intr-un raport de exterioritate. Judecatorul nu se simte in vreun fel parte a problemei enuntate. Iata ceva curios, daca nu-i un om foarte tinar. El asuma postura unui examinator din afara si neimplicat, care n-a trait aceleasi vremuri sau, daca totusi le-a trait, nu-si mai aminteste de propria prestatie. Intre culpabilizare si autoculpabilizare, intre blamarea altora si ceea ce se numeste remuscare, denuntatorul „colaborationistilor“ alege, in mod vadit, prima rubrica, pe care o umple cu voluptatea tuturor detaliilor. In ce-l priveste, prefera elipsa.
In al doilea rind, aprigul denuntator al „colaborationismului“ altora se concentreaza pe faptele, gesturile, propozitiile, vorbele compromitatoare ale cite unui intelectual patat; dar analizeaza sumar si uneori deloc contextul in care au aparut aceste fapte, gesturi, propozitii si vorbe. Contextul cu invelisurile lui: de la cel familial, in care s-a asezat o existenta individuala, la cel de nivel macro, in care ne-au fost asezate toate. Judecatorul face multe referinte concrete la compromisurile „colaborationistului“ (cu nume si prenume, cu citate scrupuloase si comparatii plastice cu profilul cite unui rezistent ori disident izolat), dar „dematerializeaza“ contextul, suflind in el aerul placut al epocilor de libertate.
Atmosfera terifianta a anilor ’50, in care au fost publicate paginile compromitatoare, este schitata palid si en passant.
In al treilea si ultimul rind, judecatorul „colaborationistilor“ ii judeca decupindu-i nu numai din epoca, din contextele acesteia, ci si din linia generala a evolutiei lor intelectuale. Dintr-o intreaga biografie si, uneori, dintr-o lunga activitate profesionala sint selectate si prezentate exclusiv secventele de servitute si zel ideologic. Despre restul se vorbeste mai putin, sub pretextul ca realizarile sint oricum cunoscute. Insa o asemenea balanta este strimba, prost asezata. In cintarul judecatilor noastre ar trebui sa intre nu numai ce a facut rau un intelectual, dar si ce a facut el bun; nu doar momentul de compromis, ci si episoadele demnitatii sale; nu exclusiv petele omenesti de pe imaginea operei, ci inclusiv constituentele acestei opere. Ceea ce, practic, face ca noi sa fim interesati, si in epoca urmatoare, de o anumita figura scriitoriceasca. Daca sint culpabile compromisurile lui Tudor Vianu tocmai fiindca este vorba de Tudor Vianu, atunci rezulta ca avem obligatia moral-profesionala de a defini, in aceeasi discutie, personalitatea celui la care ne referim. Una fara alta nu se poate – decit prin decupare.
Prin judecata aceasta standard, post-festum, non-contextuala si tendentioasa s-a ratat voluntar, in primii ani postrevolutionari, o comparatie edificatoare sub raport socio-istoric si moral. Au fost judecate abundent si vehement „colaborationismele“ scriitorilor nostri din anii comunismului; insa mai rar derapajele nedemocratice, de extrema dreapta, ale altor scriitori romani, in anii libertatii interbelice. Este pina la urma o problema de logica elementara. E mai vinovat scriitorul fortat sa cinte in struna unui regim totalitar ori cel care, in epoca anterioara, are initiative personale in aceasta privinta? Daca acceptam ca totalitarismul este totalitarism, fie el de stinga sau de dreapta, se cuvine sa avem mai multa intelegere pentru un intelectual prins in menghina decit pentru unul care viseaza, in libertate, la menghina (sau la „teasc“, cu formula lui Cioran). Desigur, faptele si vorbele intristatoare dintr-o extrema nu vor fi scuzate prin compararea lor cu cele, nu mai putin compromitatoare, din extrema cealalta; dar ele vor avea mai multe circumstante atenuante. Pe scurt: daca il vom intelege pe tinarul Cioran, va trebui sa-l intelegem, mai mult inca, pe virstnicul Vianu.
Iar cu aceasta, discutia se va elibera de componenta ei de previzibilitate si va tatona, pe un alt ton si cu o alta argumentatie, tema responsabilitatii unui intelectual in epoca in care i-a fost dat sa traiasca. Activul si pasivul lui, rezultanta contributiilor individuale, suma de gesturi si, pina la urma, centrul de greutate al personalitatii sale. Unde cade acesta? In slujba unui regim totalitar? Sau, pe cit posibil, in rezistenta fata de el?
Judecata cu majuscula, inchizitoriala si atit de comoda pentru cel ce o face, va lasa astfel loc unor judecati problematice si nuantate, aplicate pe fiecare caz in parte si urmarindu-i atent conturul pentru a-l reliefa. Vom avea, atunci, „surpriza“ sa constatam ca multi dintre cei pe care-i socotim faptasi sint de fapt victime ale regimului totalitar – si ca, pentru a descoperi cu adevarat cazuri flagrante de degradare moral-intelectuala, e bine sa analizam si anii libertatii noastre.