Dupa cum urmeaza:
„Nu stiu ce imi placea atit la barul ala. Probabil forfota, fauna umana de acolo. Barul nu are angajati, mesele sint debarasate si podeaua maturata de boschetarii care presteaza gratis ca sa poata goli paharele care ramin nebaute de clienti – sint vreo trei-patru boschetari care-si fac veacul acolo. Clientii principali ai barului sint muncitori intre doua virste, angajati sau pensionati anticipat, care se fac praf cu vin dulce la bidon de plastic sau tarie ieftina si incep sa vorbeasca foarte tare unii cu altii, ca taranii la telefon. Femei nu sint – locul e pentru masculi exclusivi –, mai apar, cind si cind, doua-trei babe betive, scoase din uz ca femei, pentru care un popas la crisma nu mai e compromitator; buda turceasca din curte e ingrozitor de murdara, ca-n autogarile din anii ’90 – alunga din start orice femeie. Mai sint si ceva pustani sau bagabonti, care de obicei joaca la aparate sau casca gura la tovarasii care au bani sa bage; doi baga si alti patru fac galerie, cam asta e proportia. Intre gura-casca astia nelipsit e un pustiulache de 10-12 ani care pe iarna fugea de acasa in slapi si fara ciorapi, ca sa poata sa caste gura la baietii de la aparate. E un fel de mascota a barului (….).“
(Adrian Schiop, Soldatii. Poveste din Ferentari, Editura Polirom, 2013)
„Ne duceam acolo pentru orice ne trebuia. Ne duceam acolo cind ne era sete, bineinteles, si cind ne era foame, si cind eram morti de oboseala. Mergeam acolo cind eram fericiti, sa sarbatorim, si cind eram tristi, sa rabufnim. Ne duceam acolo dupa nunti si inmormintari, sa luam ceva ca sa ne calmam si mereu pentru o doza de curaj inainte. Ne duceam acolo cind nu stiam ce ne trebuie, in speranta ca cineva ne va spune. Ne duceam acolo in cautare de iubire, sau de sex, sau de probleme, sau dupa cineva care disparuse, pentru ca, mai devreme sau mai tirziu, toata lumea ajungea acolo.“
(J.R. Moehringer, Dulcele bar, traducere de Paul Slayer Grigoriu, Editura Publica, 2013)