Daca-i intrebi, vor admite plictisiti ca „mdeah, Janis Joplin, Wendy O’Williams, Lita Ford, Joan Jett, Anca Graterol si, hai, fie, Blondie!“ sint tipe de toata isprava, carora n-ai ce sa le reprosezi. Niciunul nu-si va marturisi cinstit visele erotice, in care masculinitatea cea virila si nesatula e satisfacuta de silueta bine photoshopata a unor Beyonce, Jennifer Lopez, Kylie Minogue, Britney Spears, Rihanna. Sau a (ne)uitatelor Samantha Fox, C.C. Catch & comp. Succesul de top obtinut de comerciantele propriului trup le-a determinat pe citeva (Madonna, Cher) sa-si faca nenumarate operatii estetice, in speranta ca stilizarea agresiva le va pastra nealterata marfa principala. Speranta la fel de consistenta ca mirajul fetei morgana.
Indelungata convietuire a barbatului cu muierea, dupa un ritual ancestral, a sedimentat „filosofia“ contra careia pe la jumatatea anilor 1960 s-au revoltat o serie de fete crescute in spiritul noilor deschideri. Predestinarea traditional feminina, comuna aproape tuturor civilizatiilor (anume cresterea copiilor si pregatirea hranei), li s-a parut o alta forma de robie. Firesc, deci, sa se opuna si sa revendice drepturi egale. Multe dintre acestea au si fost obtinute. Nefiresc, precum toate exagerarile, a fost feminismul radical, conform caruia egalitatea sexelor trebuie musai impinsa pina la anihilarea diferentelor genitale, tot cu operatii si implanturi, probabil. Intre liderele cu vehementa motivata de-un trecut chinuitor s-a numarat si Shulamith Bath Shmuel Ben Ari Feuerstein, mai cunoscuta ca Shulie Firestone. Textul ei din 1970, The Dialectic of Sex, a devenit referinta in cultura occidentala. A-l trata cu blinda ironie ori seaca negare atesta un acelasi manifest nescris, al misoginismului opac. Decedata la 28 august 2012, Shulamith i-a oferit lui Channy Leaneagh tema si inspiratia pentru textele unui album, al carui titlu e dat chiar de numele feministei.
Channy Leaneagh este contrariul a ceea ce rockerii numesc gagica. Subtire ca o trestie, fragila ca un betisor parfumat, ea pare mai degraba un baiat, daca nu o fiinta homoerotica, lipsita de complexul sexualitatii pina de curind blamate. Nu stiu daca e ce pare, insa figura ascunde o voce foarte frumoasa, cu inflexiuni halucinante, eterice. Desi activeaza de ceva timp in zona rockului alternativ, cu baza in Minneapolis, emblema sub care se face cunoscuta este Poliça (o forma a cuvintului „police“, atribuita limbii poloneze). Doua albume vin sa consolideze deja reputatia unui grup centrat pe hipnotismul vocalistei. Compozitiile lui Ryan Olson, artizan synth si ProTools, pot fi asezate in vecinatatea mai celebrilor Portishead, Cocteau Twins, Radiohead, Sharon Van Etten, Frankie Rose, The Knife. Sa vorbesti in acest context de melancolie, sofisticare, vise intunecate, vise dulci-amare si dramatice, calatorii nocturne, atmosfera aproximativ rece, tristete, rupturi emotionale, fringeri de inima, candoare, sentite neclare, vibratii necunoscute si confuze, lirism si restrictii, e ca si cum ai vrea sa faci ordine in haos. Unii se incapatineaza la treaba asta, fara sa oboseasca si fara sa-i doara propriile dureri de cap…
Un album mai dur in 2012, Give You the Ghost, si recentul Shulamith, ambele girate de casa Memphis Industries, cu distributie in formatele CD, LP si digital, atrag suficient atentia, ca sa urmaresti ce se va mai petrece in tabara „politiei“. Personal, cind am aflat de trupa si-am ascultat discurile, nu asteptam revelatii. Nici n-au venit. Dar muzica bine facuta, ritmul lent, vocea intensa si suprafetele muzicale, netezite cu acuratetea preparatorului de tigari pentru opiomani, m-au cucerit.
Ca si frumusetea stranie a feministei titulare.