Asa-i ca pare ceva pus in scena doar pentru a lua ochii curiosilor dispusi sa plateasca biletul? Ca loviturile aplicate obiectului de pe nicovala sint doar exhibitionism, trucaj, iluzie? Bijuteria a fost lucrata dinainte, iar gimnastica e destinata spectacolului. Banuiala de bun- simt ce cutreiera mintea oricarui privitor nu inlatura posibilitatea ca orfevrierul sa obtina cele mai bune rezultate chiar prin metoda respectiva. La urma urmei, s-au vazut pictori fara miini si picioare, iar lumea contemporana e plina de talente necunoscute. Asadar…
N-am avut ocazia sa aduc spre urechile dumneavoastra, cinstiti ascultatori, niciunul dintre albumele de rock pe care le ascult cu placere simpla, semnate George Thorogood & The Destroyers. Probabil ca de vina e prejudecata conform careia a vorbi fara complicatii despre ceea ce ne bucura nu tine de cultura, ci de mondenitati, birfe, cafenea. Cind unii filosofi fac asta, luindu-se la intrecere cu vedetele de televiziune mai mult sau mai putin dezbracate, ei traduc in cotidian gestul lui Aristotel, care se lasa calarit de curtezana spre deliciul invatacelului sau razboinic, Alexandru. Nefiind filosof, eu n-am pretentia sa concurez cu popularii autori de carti bine (si foarte bine ca sint!) vindute. Totusi, nu asta m-a impiedicat sa scriu cite ceva despre George Thorogood, macar ca albumul lui de anul trecut, 2120 South Michigan Avenue, nu-i de neglijat, fiind un omagiu adus studiourilor Chess si muzicii inregistrate acolo. Cinstit vorbind, mi s-a parut ca Thorogood & The Destroyers nu fac decit sa traiasca de pe urma geniului muzical din dotarea altora.
Majoritatea cintecelor interpretate de GT & TD sint semnate de diferiti compozitori, albi si negri, prea putine fiind „creatia“ liderului. Pe de-o parte, imi ziceam, asta dovedeste limitare artistica, lipsa de inzestrare, mai stiu eu ce… Pe de alta parte, judecind obiectiv, e o dovada de buna crestere si modestie. Multi lautari obisnuiesc sa preia structuri melodice consacrate, gen rock-and-roll, blues, swing etc., sa le adauge citeva variatiuni si sa le proclame cu mindrie „compozitie proprie“. Asta cind nu sterpelesc de-a dreptul!
Chitarist si vocalist de forta, cu atac aproape brutal asupra corzilor si-a versurilor, George Thorogood nu parea destinat unei cariere muzicale, in tinerete jucind baseball. Insa la 20 de ani vede un concert cu John Paul Hammond, iar asta ii schimba viata. Habar n-am cum si cind a invatat sa cinte la chitara, dar stilul sau traduce cumva furia celui care a descoperit tirziu cine e si ce vrea sa faca. Thorogood intruchipeaza, s-ar spune, „american way of life“: mergem de aici pina aici, facem ce trebuie, apoi schimbam directia, calatorim in alta parte si facem iar ce trebuie. Simplu, onest, cu putere, entuziasm si devotament. Nimic lasat la voia intimplarii, nimic decorativ sau inutil. (Pina si infloriturile numelui scris pe coperte tin de literele alese, nu de gusturi fistichii!) La un concert GT & The Destroyers nu astepti mult sa primesti ce ti s-a promis: de la prima melodie incepe Rock Party, ca o explozie nucleara. Te distrezi obligatoriu, sa n-ai regrete ca ai platit degeaba. Who Do You Love, Night Time, I Drink Alone, One Bourbon, One Scotch, One Beer, Cocaine Blues sint cintece care te duc treptat si sigur catre o stare de buna dispozitie. Fiecare titlu preluat este dedicat, cu aprecierile de rigoare, autorului de drept: Bo Diddley, John Lee Hooker, Johnny Cash, Hank Williams, Elmore James.
Asa stau lucrurile si pe recenta realizare Live at Montreux, 2013, Eagle Rock. Move It On Over, Baby!