E greu de spus cine este mai in masura sa judece compromisurile generatiei precedente. Un component al acesteia? Sau un mai tinar observator si evaluator? In primul caz, exista avantajul unei bune cunoasteri a contextului, dar si riscul unei pledoarii pro domo sua. O judecata negativa (ca si una pozitiva) se rasfringe intr-un fel sau altul asupra celui ce o face. Il atinge, daca nu il afecteaza. In al doilea caz, acest risc de implicare dispare, dar apare cel al inocentei istorice. Judecatile casante ale tinarului cad asupra unor oameni dintr-un timp pe care el nu l-a trait. Perspectiva este comoda, prea comoda pentru a se putea pune baza pe ea. Ar trebui sa asteptam punctul de vedere al generatiei urmatoare pentru ca verdictele celei de azi sa fie si ele amendate?
Ruptura de sistem din decembrie 1989 contureaza mai bine si pozitiile generationiste, si justificarile lor. Incriminarile au avut in anii ’90 un sens, as spune, natural: dinspre tinerii „puri“ inspre maturii si virstnicii considerati expirati odata cu comunismul pe care l-ar fi reprezentat. S-a vorbit foarte mult despre compromisurile marilor nostri scriitori, puse in balanta cu martirajul unor figuri izolate in ansamblul breslei.
In ultimii ani insa, aceasta tema a „colaborationismului“ a fost mai putin frecventata. Poate si pentru ca, prin maturizarea generatiei tinere de scriitori si critici, subiectele atinse si temele dezbatute au inceput sa fie altele.
Ramine insa o veriga tare, care ne leaga de lumea socialismului real si ne face sa ne punem noua insine intrebari incomode: ce am fi facut in situatia respectiva? cum m-as fi comportat in fata anchetatorilor? cit si cum am fi rezistat presiunii, santajului, suferintelor fizice?
Prin acest tip de intrebari, adresate nu altora, ci eului nostru profund, incepem sa intelegem mai bine incercarile prin care au trecut generatiile anterioare, in patru decenii de totalitarism. Respiram usurati cind ne uitam in jur si tragem in piept aerul libertatii de azi; dupa care… cadem pe ginduri. Mai intii ca n-avem nici un merit pentru aceasta inserare intr-o epoca democratica: ea a venit fara contributia noastra. Iar apoi, realizam ca n-avem nici o scuza pentru eventualele noastre sincope morale.
Un tinar din anii ’50 era prins intr-un mecanism implacabil, descris, de pilda, de Ion D. Sirbu intr-unele din cele mai bune povestiri ale lui. Optiunile sale erau limitate; si, oricit curaj ar fi dovedit, actiunile lui eroice ar fi avut repercusiuni asupra familiei, prietenilor, oamenilor apropiati. Regimul se baza pe asta. Nu e o circumstanta pentru lasitate, promiscuitate morala si colaborationism real; dar este o sumara descriere a situatiei de fapt. In Romania de astazi, situatia de fapt e alta. Mecanismul implacabil a disparut; si, nemaitraind intr-un regim totalitar, presiunea pusa de sus in jos pe noi nu mai exista. Sintem liberi sa spunem si sa scriem ce vrem; sa adoptam un anumit comportament si o conduita personala; sa ne asociem dupa afinitati si sa ne despartim dupa principii.
In acest ocean de liberpansism, avem o singura – dar mare – problema: nu mai avem pe cine da vina. Au disparut din cadru Militianul si Securistul, Activistul: acel „Tovaras” generic care, precum in Adio, Europa!, se ipostazia dupa cercurile de autoritate si control ale Inaltei Porti. Atmosfera de cosmar bine regizat pe care stiau s-o intretina responsabilii cu siguranta lagarului socialist a fost inlocuita printr-una a maximei permisivitati. Regimul s-a vazut substituit prin Sistem – iar Sistemul ingaduie cele mai desucheate postùri, intr-un soi de Hyde Park generalizat.
Or, exact in acest mediu atit de tolerant, in care se poate spune tot ceea ce s-a tacut, indelung, inainte de 1990, responsabilitatea individuala creste exponential. Libertatea prezinta acest mic inconvenient, care o face greu de gestionat: pentru vorbele si faptele noastre, singurii responsabili sintem noi. Pentru minciuni, calomnii, complicitati promiscue, turnatorii, lingusiri ale puternicilor zilei, insanitati tiparite ori online, acte de santaj (toate, la diateza activa) si, respectiv, pentru lasitati, compromisuri, marunta frica de a-ti contrazice seful, mularea cuminte pe un ordin, o comanda, un ucaz (la diateza pasiva) – vina nu mai poate fi transferata asupra Regimului. Marja de manevra autojustificatoare este extrem de redusa pentru generatia tinara de astazi. Costul individual al libertatii e mai greu de platit.
Pentru a stringe firele acestei discutii: nu pot sa-l judec, fara nuante, pe intelectualul roman care in anii totalitarismului comunist a facut gesturi care nu-mi plac. Judecata va fi contextualizata si particularizata la maximum. Cite personaje, atitea cazuri; si cite cazuri, atitea judecati.
In schimb, judecata isi capata o amenintatoare majuscula atunci cind sint in chestie ticalosii facute voit, in deplina libertate. Autorul, autorii lor nu se mai pot justifica nici prin Dej, nici prin Ceausescu.