Asa ca o prietena comuna, expresionista abstracta, i-a spus intr-o zi: „Vrei sa-l cunosti pe Beckett? Atunci scrie-i o scrisoare si spune-i ca vii din partea mea“. Auster i-a scris, Beckett a zis da, s-au intilnit la o cafenea din Paris. Beckett l-a rugat sa-i spuna cite ceva despre el, Auster s-a blocat, ce naiba ai putea sa-i spui despre tine unuia dintre scriitorii tai preferati, ceva care sa fie cu adevarat demn de atentia lui. Au vorbit apoi despre Mercier si Camier, Beckett tocmai il terminase de tradus din franceza in engleza si rasese cam un sfert din el, pentru ca nu-i placea, dar Auster insista, cu un entuziasm imposibil de potolit, ca era un roman chiar foarte bun, Beckett a zis „Fugi dom’le de-aici“, dar, dupa vreo zece minute, s-a aplecat peste masa si a spus „Ai vorbit serios cind ai zis ca e bun?“. Mai departe nu mai stiu ce s-a intimplat, stiu doar ca s-au mai vazut de citeva ori si ca au corespondat intens. In ultimii ani, Auster scrie din cind in cind cite un text despre cit de important e risul la Beckett. Despre cum il ajuta si ne ajuta sa rezistam. Despre cum sparge tragedia si imblinzeste catastrofa. Intr-un articol publicat in noiembrie in „The Atlantic“, Auster alege un fragment din Watt („unul dintre cele mai amuzante romane scrise vreodata in limba engleza“), pe care-l desface in fraze, demonstrind cuvint cu cuvint mecanismul umorului la Beckett. „A declarat ca a scris cartea asta ca sa n-o ia razna. Iar romanul da de multe ori in nebunie. Dar rizi. Iar si iar, tot rizi.“ Sa ridem deci, dar cu grija, cercetatorii britanici au descoperit ca risul are vreo 15 efecte secundare, printre care lesinul, dislocarea maxilarului, fractura cardiaca, inhalarea unor corpuri straine, emfizemul pulmonar, atacul cerebral. O nimica toata. Oricum, unul dintre cele mai bune epitafuri la care s-ar putea gindi cineva e „A murit de ris“.