de critic literar care se ia mult prea in serios, despre cit de important este numele lui Emil Brumaru in istoria poeziei noastre. As putea sa o fac, doar ca pentru mine Emil Brumaru nu e doar un nume de dictionar, al unui mare poet, ci numele unui om pe care-l cunosc destul de bine, alaturi de care ma simt de fiecare data in apele mele, cu care impart macar doua pasiuni (de n-or fi mai multe), la urma urmelor nu tocmai distincte: aceea pentru carti si aceea, sa spunem, pentru personajele feminine. Am avut, inevitabil, nu putine discutii pe aceasta tema (insist sa cred ca e doar una) si am ajuns la concluzia, pe care as fi putut sa o desprind si doar interpretind poezia sa, ca erotismul este o stare indusa estetic. Una care are radacini livresti cel putin pe atita cit ar fi cele hormonale.
Observ insa ca deja folosesc un lexic specific si ma tem sa nu contribui la imaginea strimta, inepta, de fapt, care il asimileaza pe Emil Brumaru unui erotism debutonat, tradus in termeni care le aprind unora cu pielita mai subtire bujorii in bucile obrajilor. In poezia lui Emil Brumaru silueta feminina este nu doar sursa erotismului, ci si tinta sa; femeia nu este doar subiect, ci si obiect erotic. De fapt, trebuie pornit din cealalta parte: poetul nu detecteaza placid erotismul acolo unde il intilneste, ci privirea sa, modul in care isi apropie, fantezist, cu o imaginatie care nu deformeaza, ci doar aduce realul extrem de aproape de retina, pina ii da sens, pina il toarna in forme poetice, imprima unei materii anodine, banale, lenese tensiuni erotice. Exista, in acest mod poetic de a privi realitatea, in aceasta metoda de a contempla lumea si fapturile care se agita prin ea prin potentialul lor poetic, o neliniste permanenta, o incordare, o excitare care sint, intii de toate, ticuri livresti. Emil Brumaru priveste permanent realitatea din biblioteca, dintr-o biblioteca pe care o cara mereu cu sine, care i s-a imprimat nu doar in minte, ci si in suflet si, de acolo, pe retina. Asa imi explic faptul ca in tasca sa, in care domneste o dezordine sfinta, se gasesc, pe linga nelipsitele carti, si tot felul de obiecte care, in orice alt context, ar fi de o banalitate dezarmanta, greu de tagaduit: castane, capete de sfoara, frunze, cite un ghioc, bile, chei inutile. Odata, am carat impreuna, cu trenul, o sticla imensa de sampanie, tocmai de la Sibiu. Era goala… Emil Brumaru e un mare si, poate, inconstient colectionar de obiecte inutile. E ca si cum si-ar cara recuzita propriei poezii in geanta; Emil Brumaru carindu-si, pe umar, universul poetic! Ha!
O scurta si, poate, nu lipsita de sens poveste, in sprijinul celor de mai sus. Am facut, impreuna cu Emil Brumaru, destule drumuri lungi: ba la Sibiu, ba la Alba-Iulia. Eu sofer, uneori Constantin Acosmei, cum ii este firea – ascultator, el – povestitor. Acum citiva ani, intr-o toamna frumoasa, cu o lumina aparte, ne intorceam, cred, din Sibiu. Am oprit, intr-un sat de pe linga Tirgu Secuiesc, atrasi de oferta unei vinzatoare de pe marginea soselei: ne ispitea cu tot felul de dovleci. De toate culorile, de toate marimile, cu forme stranii, contorsionate, imposibil de descris. Fireste, toti acesti dovleci erau anonimi, fleti si suav rapitori. Pretul – cam piperat. Eu unul am renuntat la achizitie si m-am razbunat in anul urmator, cind mi-am umplut curtea cu tartacute si bostani galbeni. De fapt, scopul meu era sa-l urmaresc pe Emil Brumaru evaluind marfa; si nu s-a dezmintit, dar nici nu s-a dat batut. A cintarit in mina zeci de dovleci, care de care mai ciudat. In tot timpul acesta, bombanea cite ceva, mofluz si total nemultumit. Dar si tandru, cumva… Vinzatoarea, aflata la poarta gospodariei, era unguroaica. Nu prea vorbea romaneste; cunostea sau voia sa dea impresia ca ar cunoaste doar cifrele. Nu se putea negocia cu ea, orice i-ai fi spus, ea o tinea langa: „35 de lei“. Pentru o tartacuta simpatica, cam cit palma. E drept, fistichie, cu palarioara. Emil Brumaru tot evalua marfa si o comenta: „Ia uite, ba, la asta, ce caraghios e… Cit e asta? Mult… Dar asta… Hm… Ba, cred ca asta nici nu intelege ce o intreb…“. Si tot asa, vreme de cel putin 45 de minute. Eu ma amuzam, rabdator, pentru ca stiam despre ce e vorba. Emil Brumaru se pierduse in gramada de dovleci cum te-ai pierde intr-o biblioteca. Pentru el, zecile de minute au trecut cit ai pocni din degete. Vinzatoarea insa dadea semne din ce in ce mai insistente de nerabdare, apoi de nervozitate. Pufnea precum, pe vremuri, Pufnei, se invirtea ca o curca agitata, apoi a inceput chiar sa vocifereze. In limba ei, deci nu ne-a impresionat. O tineam, evident, din treaba; cite nu-s de facut intr-o ograda mare… Paream nebuni, dementi, de vreme ce tot cintaream niste prapaditi de dovleci, care, vorba ceea, cresc pe toate gardurile… Cum sa-i fi explicat? Ce sa-i fi spus? Eu ma amuzam: iata, un mare poet si un critic literar privesc realitatea un pic mai indeaproape, spre disperarea unei unguroaice care face fete-fete. In cele din urma, poetul a cumparat un dovleac induiosator de caraghios, scump foc si a pus punct taraseniei. Nu stiu de ce, mie mi s-a parut evident inca din primul moment ca acela va fi dovleacul demn sa aglomereze bagajul oricum neincapator al lui Emil Brumaru.
Care e legatura dintre aceasta poveste si erotism? Ce are de-a face un dovleac ciudat cu o femeie? Destule, prea multe, va asigur. Asta pentru ca toate incap in acelasi ochi. Ochiul lui Emil Brumaru. Iar privirea sa se numeste poezie…
FOTO: Carmen Parii