Hera luat Globul de Aur pentru scenariu, dar mai de premiat ar fi fost ideea, nu felul cum e pusa pe hartie. Theodore, care mai are putin pana la divortul de sotia neglijata (Rooney Mara), traieste intr-o societate moderna unde sa-ti dai intalnire („dating“!) cu un sistem de operare nu face din tine un monstru. Urmand trendul, Theodore isi cumpara un sistem de operare super-performant pe care il instaleaza in varianta feminina. Samantha (cu vocea lui Scarlett Johansson) devine rapid cel mai bun prieten al omului si, in scurt timp, si cea mai buna iubita a acestuia. Una pe care sa o porti in buzunar, pe care s-o activezi cand vrei si care sa-ti stea mereu la dispozitie. Relatia cu Samantha va urma, probabil, „pattern“-ul relatiei cu fosta nevasta, care se plangea ca e neglijata: Samantha va dori sa evolueze, sa-si dea frau liber sentimentelor si chiar sa vada cum e sa faca dragoste, fie si prin intermediar, cu iubitul ei umanoid – numai ca emanciparea ei se loveste de limita pe care acesta i-o pune si care o va face sa reculeze.
Aceste lucruri ar da mult mai bine in proza, dar pe ecran sunt greu de redat. Love story-ul functioneaza mult mai bine din punctul de vedere al barbatului (ar putea fi chiar tacaneala lui ca sa supravietuiasca divortului), dar scenariul are mari probleme in a face convingator „personajul“ Samantha. Oricat de carnoasa ar fi vocea lui Scarlett Johansson, povestea nu convinge. Dar daca o apuci ca pe o fabula despre reunirea Sinelui, despre cum pui in acord animusul si anima, Her ar putea sa functioneze mult mai bine. Ar putea fi in egala masura optimist si dezolant pentru ca ar demonstra ca in epoca moderna, cand tehnica a luat deja multe de pe umerii oamenilor, procesul de individuatie are si parti rele, izolandu-ne si mai rau unii de altii. In aceasta lumina, scena in care Theodore se invarte fericit cu telefonul in parcul de distractii poate sa para de-a dreptul horror. Un om singur razand ca nebunul…
Zburator cu piele neagra…
De ras e Ultimul zburator, o incercare de a face fantasy mioritic si de a lansa chiar o trilogie plecand de la mitologia locala. In filmul independent al lui Ovidiu Georgescu, Zburatorul (Gabriel Dutu) e un tip puriu si deloc sexy care seduce fetele cu o motocicleta, un costum de piele si o privire fixa ce ar trebui sa-l faca gelos pe Rudolph Valentino. Zanoni locuieste intr-un conac parasit in a carui scenografie de productie TV ieftina colegul retras din activitate, Manolica (un Constantin Cojocaru tot mai stramb de la o scena la alta), are interes ca specia sa mearga mai departe, chiar daca zburatorul indragostit va lasa motorul la garaj, devenind si el muritor. De fapt, logica e stramba: daca tot se descopera ca fata de care se indragosteste Zburatorul, Eliza (Iulia Verdes la sute de ani-lumina de Elevator), si fratele ei (Florin Penisoara) sunt si ei zburatori pentru ca tatal lor a lasat motorul pentru o muritoare, de ce ar fi nevoie ca Manolica sa-si sape colegul si nu sa-l incurajeze, in schimb, sa procreeze?
Modest de la scenariu pana la regie si interpretare, cu o coloana sonora care iti rupe uneori urechea cu ceva care aduce a AUM, Ultimul zburator are cate putin din toate filmele romanesti proaste de pana acum, semn ca influentele rele vin la pachet cu miturile locale. Aparitiile lui Constantin Cotimanis in chip de fost securist vanzator de strudele la filarmonica unde tatal Elizei si al lui Mihai isi irosea talentul peste pian, actualmente patron de trust mediatic, fac din Ovidiu Georgescu un epigon al lui Sergiu Nicolaescu (din Poker) sau Serban Marinescu, in vreme ce idila romantica dintre puriul Zanoni si cantareata Eliza are ceva de Album duminical cu sfesnic pe pian combinat cu Luceafarul de tramvai. (Aparitia lui Marius Bodochi alias spiritul tatalui care canta la pian si vorbeste apodictic, cu o fotografie gen telescopul Hubble pe fundal, e un bonus. Nu mai tin minte daca avea esarfa la gat.)
Latura metafizico-romantica a iubirii pure pe un motor pornit prin comanda vocala („Ce e sus e si jos“, dar rostit in greaca) e in mod pragmatic pusa in umbra de aceasta obsesie pentru realitatea locala cu ghilimele de grasime si muraturi, care ar dori sa ironizeze vulgaritatea unei generatii de fosti chelneri, dar care devine ea insasi vulgara (vezi urarea „Va f… in gura!“, pe care serafica Eliza i-o face fostului viitor socru inainte de a decola spre zburatorul cu carare pe mijloc). Filmul trebuie urmarit in grup, nu pentru ca v-ar ataca lupii, ci pentru ca are pasaje delicioase, de pilda cele in care Zanoni i se infatiseaza Elizei in varianta invizibila. Printr-o mana a destinului, de cate ori, la vizionarea de presa, capul invizibilului Zanoni aparea privind fix in fata Elizei – si incepeam unii dintre noi sa radem –, si capul regizorului se itea langa scari, urmarindu-ne reactiile. Vorba aia, ce e sus e si jos.