Sambata trecuta se implinise ora de cand, lipit de scaun, de cana cu cafea si de paharelul cu trotil ce favorizeaza explozia bine temperata a creativitatii, asteptam focul inspiratiei sa scriu despre recente CD, SACD, Blu-Ray, Blu-Ray Audio sau viniluri second hand rostogolite in atelierul personal, pe bancul de probe (player sau pick-up). Studiam copertele catorva albume, dar scanteia magica refuza sa se lase aprinsa. Nu ascultam ceva anume, nici nu cautam vreo provocare, sa dau iama in vocabular, si cu el drapandu-mi nula, vorba poetului, sa cuceresc aplauze… Provocarea mi-a lansat-o cineva care imi citeste textele cu maxima exigenta, fara sa-mi ierte vreo dis(t)onanta. „Scrie, mi-a zis, despre U2 sau despre Lhasa de Sela, daca vrei sa incerci si altceva decat duritatea rockerilor si melancolia bluesmenilor tai…“.
Am evitat cu lasitate sa ma las tentat de-o aventura pe portativul unei fagaduinte promitatoare, si m-am naravit cu obstinatie sa rascolesc fisierele memoriei uitate in debaraua unui HDD, alimentand usurel conexiunile de sub teasta cu Havana Club, El Ron de Cuba, dar nu din sticla promisa de niste prieteni la intoarcerea din excursia ce-o fac in insula aceea mirifica. Efort la fel de util ca frectia unei imagini trucate in fotosop si distribuite viral pe feisbuc… Excedat, dar nu extenuat, am iesit in curte sa-mi aerisesc plamanii, creierul si alte organe imbacsite de atata abundenta creativa. Afara mijea primavara din rasputeri, cu flori, ierburi, gaze, vrabii si gugustiuci agitati de instinctul flower-power: make love, not war! Mahalaua troznea sub asaltul cazmalelor ce desteleneau gradini, sub clantanitul foarfecelor de taiat vita-de-vie si sub turatia motocultoarelor ce-au luat cu succes mana de pe coada sapelor cu care secole de-a randul natia noastra a rezistat iuresului istoriei. Mi-am privit ograda, numita mosie la modul ironic, si-am hotarat eroic sa aman spre seara geneza articolului. Ce naiba, noaptea poate fi favorabila comiterii de capodopere, au reusit alde Breban, Dostoievski, Rebreanu, Dickens si Aldulescu! De ce n-as incerca si eu? Mi-am luat salopeta, foarfeca, manusile, si-am inceput sa ciumpavesc sarmanele coarde ale vitei, a carei vietudine (in sens amplu, filosofic) se manifesta deja prin picurarea sevei aduse din adancuri pana la extremitatile crude. Cat sa fi trecut de cand munceam?
N-am cronometrat. Bagasem de seama, fara sa tin cont, ca la poarta unui vecin opresc vreo trei-patru masini. Coborasera cateva perechi, cu copii si pachete, cu larma specifica gongului de inceput al unei vizite de familie. Muzica s-a pornit aproape imediat, fumul gratarului s-a ridicat mai tarziu. Petrecerea parea sa dea in clocot dupa nici doua ore, dar oamenii, tineri sub patru decenii fiecare, n-au exagerat. Nu stiu ce aniversau, probabil ziua de nastere a cuiva, fiindca sfinti in postul Pastelui parca sunt rari. Va asteptati sa ma fi apucat mania ’telectuala pendinte bunei-cuviinte, convietuirii pasnice si-alte asemenea truisme? Nu-i genul meu, sunt o fire non-conflictuala, parca am mai scris asta. Invitat la un peste fript m-as fi lasat, dar m-am ferit sa fiu depistat. Am ascultat, plin de curiozitate sa zicem jurnalistica, muzica emisa de-un casetofon decent, la un volum ce nu deranja prin distorsiuni. Manele, desigur, de la prima piesa. Nu credeam ca play-lista va suferi ajustari. Ce iluzie! Cat de bine cunoastem, noi, astia care pretindem recunoastere, natura poporului nostru?
Manelele au fost inlocuite firesc si calm cu hore de restaurant, cu hituri etno-pop, cu slagare MTV si alte chestii din categoria pomenita oarecum peiorativ in titlu. Si, surpriza: noul album pe care Kylie Minogue isi pune iar buzele – Kiss Me Once. Atunci l-am auzit prima data!