Cititorii de azi, cei mai tineri dintre ei, pot sa se intereseze si sa afle: parintii lor vibrau la unison atunci cand o personalitate a societatii civile adresa cate o scrisoare deschisa unui factor de raspundere din zona supraetajata a Puterii. Toata Romania astepta ca Guvernantul sa raspunda, intr-un fel sau altul, Opozantului.
Scrisoarea deschisa a acestuia era de obicei de o limpezime taioasa si tinea sus standardele etice. Prin contrast, raspunsul „andrisantului“, atunci cand venea (si tot ca o scrisoare deschisa), era relativist si sofist, imprastiind atentia spre detalii irelevante si dand indeobste vina pe mostenirea comunista.
Rareori s-a schimbat ceva, atunci si asa, in urma unui schimb de scrisori deschise. „Dialogul“ partilor semnala parca de la inceput si pana la sfarsit anume incompatibilitatile de fond. Scrisorile incrucisate mai mult iti vizualizau ruptura, falia pe care, in teorie, ar fi trebuit sa le surmonteze.
In plina conflagratie mondiala, la finele lui mai 1943, oamenii faceau, cu scrisorile lor deschise, altceva. Se apropiau unul de altul si comunicau cum n-o facusera timp de patruzeci de ani. E drept ca oamenii acestia se numeau Arghezi si Lovinescu – dar, de multe ori, tocmai sonoritatea numelor in discutie obtureaza comunicarea dintre ele. La cate orgolii exista in lumea noastra culturala, nu e de mirare ca Arghezi nu putea uita acuzele de „colaborationism“ pe care tanarul Lovinescu i le adusese in celalalt razboi; dupa cum nici criticul literar, rasfatat alteori cu insultele plastice ale poetului, nu se putea obiectiva in asa masura incat sa nu-i pese de ele.
Si totusi: aflat in spital, criticul citeste o scrisoare deschisa trimisa de poet la „Informatia zilei“. Spicuiesc cateva fraze din aceasta extraordinara epistola argheziana, folosind editia a II-a din Batalia Arghezi de Dorina Grasoiu (Editura Noua, 2010): „Dumneata n-ai cunoscut nici o placere in afara de atelier, din care ai facut un salon deschis, unic la noi, o scoala de eleganta si un camin primitor, care pe unii razleti, descurajati si in conflict cu viata i-a impiedicat in secunda grava de deznadejdi sa se descumpaneasca. M-a impresionat rabdarea dumitale. (…) Ai ascultat mii de manuscrise citite chiar de autori; nu cunosc mai mare calamitate. Ai acceptat in casa dumitale toata fauna literara, de oriunde venea si ai domesticit-o cu aplicatie de imblanzitor, fara sa tragi un singur glont de revolver. Si toti care au trecut prin cenaclu, chemat cu numele de «Sburatorul», au ramas pe toata viata cu o leganare delicata in fiinta lor secreta si cu o mireasma, pe care nu au putut-o gasi nicaieri aiurea, cu o stare sufleteasca inefabila, cu o duhovnicie. (…) Traim paralel si murim fara sa ne fi intalnit. Cunostinta adevarata am facut-o la leaganele copiilor nostri, acum 16 ani, intre florile din Cismigiu, ca niste tati, nu ca niscaiva scriitori. Copiii erau mai vii si mai omenesti decat literatura.
Mi-aduc aminte surasul lui de atunci. Sa-l luam din amintire, Coco, si sa ne apropiem cu el de bolnav, sa-i mangaiem fruntea cu floarea lui de atunci, sa se faca sanatos. Lui nu-i trebuie un medic, nici un admirator, ii trebuie un frate…“.
Doua zile mai tarziu, tot in „Informatia zilei“, apare scrisoarea de raspuns a lui Lovinescu. Ca si in cazul celalalt, ar merita citata integral – si poate scrisa cu litere de-o schioapa pe diagonala oricarui tabloid de azi. Dar… nu se poate, asa ca trebuie iar sa selectez: „Pe langa suferinta, boala mi-a adus o invatatura si o mare rusine de mine insumi. M-am nascut cu o sumbra viziune a omenirii, viziune de mizantrop. N-am cladit pe afectie si prietenie. (…) Sutele de tineri si de persoane mature ce au trecut si trec inca prin fata mea nu le-am privit printr-o latura afectiva; nu le-am privit decat prin calitatea lor intelectuala, pe masura talentului real sau inchipuit. N-am vazut oameni, ci scriitori, afectiile mele pur cerebrale s-au mutat, astfel, pe un continut de cerneala si hartie. (…)
N-am dat afectie si nici n-am asteptat, am literaturizat bataile inimii. Boala mi-a deschis o lume noua necunoscuta si m-a smuls din viziunea sumbra a sentimentelor omenesti. Uluit, ma tin acum de zidurile prabusite, ca dupa un cutremur, caci in timpul ei mi s-a aratat atata interes, dragoste, devotament, din partea atator persoane, mai de aproape sau mai de departe, carora nu le acordasem decat… rabdare si cifre de evaluari, incat intreg universul meu moral s-a zguduit din temelii. (…) Criticul din mine ramane totusi inca viu si sub ruine: nu ma multumesc numai cu sensibilitatea ei vibranta, ci tin sa-ti exprim si admiratia mea literara, indiferent de obiectul ei…“.
Doua scrisori deschise de acum aproape saptezeci de ani. Ne mai spun ceva?
Ori s-au pus praful si umbra pe ele ca pe un obiect scos din uz, demodat, pe care ne gandim sa-l ducem la targul de vechituri?