Toate astea la un loc. Ai scris douasprezece volume de poezii, ai tradus Cervantes, Pessoa, Lorca, Calderon de la Barca. Ai primit tot felul de premii literare, ai primit medalii de la regele Portugaliei, regele Spaniei, ai primit atentie. Ti-ai petrecut zile intregi stand la birou, scriind, citind, traducand. Cand aveai cinci ani, fratele tau mai mic a vrut sa treaca strada ca sa ajunga la tine si a fost calcat de-o masina (ai purtat vina asta cu tine toata viata). Cand o studenta te-a rasturnat cu bicicleta in campus, te-ai uitat la ea ingrozit si ai fugit. Ai avut doua sotii, o mama, un tata, bunici, doi fii adoptati, o sora, cativa prieteni. Doar ca, de la un punct incolo, ai inceput sa pierzi bucati din tine. Ai uitat cum te cheama, cine e presedintele Americii, cine sunt copiii tai. Nu mai stii nimic de Cervantes, de Pessoa, de Lorca, de Calderon de la Barca. Desi mintea ta se dezintegreaza putin cate putin, ramai poet, spui lucruri memorabile in pauzele de senilitate. „Viata cu Alzheimer nu e viata“, a zis frate-miu dupa ce ne-am uitat impreuna la First Cousin Once Removed al lui Alan Berliner (varul de-al doilea al poetului american Edwin Honig). Il puteti vedea la HBO. L-au tradus In mintea lui Edwin Honig.
Sa zicem ca esti foca. Cand erai mica, a pus mana pe tine dresorul Maik. Te-a chinuit toata copilaria ca sa te-nvete niste trucuri si, dupa ce le-ai invatat, te-a bagat intr-un bazin cat doua chiuvete, pe tine si pe-un leu de mare, si te-a plimbat cu un camion prin lume. Acum cateva zile, ai ajuns in parcarea de la Iulius Mall. Maik (participant la „Romanii au talent“) a scos afara bazinul, ca sa caste gura prostii. Tu scoti capul din apa din cand in cand, tragi aer pe nari, te lasi pe o parte, un imbecil zguduie bazinul si striga „Mimi, hai incoa, sa te vad mai bine“, probabil ca te gandesti cum ar fi sa-l iei pe dresorul Maik, sa-l pui intr-o cutie de chibrituri si sa-l asezi pe-o banchiza, sa stea sa se holbeze la el toata ziua focile, leii de mare, morsele, ursii polari.